Serbia asteapta cu sufletul la gura vestile privind iminenta (dupa unii) arestare a generalului Ratko Mladic, fostul conducator militar al sarbilor bosniaci. De ea se leaga semnarea cu Uniunea Europeana a Pactului de stabilitate si asociere, a Parteneriatului pentru Pace cu NATO, toate acestea avand consecinte indirecte, dar insemnate, asupra deciziei pe care o va lua Consiliul de Securitate al ONU in privinta provinciei Kosovo si Metohia.
Nu toti asteapta, insa, eventuala arestare a lui Ratko Mladic cu aceleasi sentimente. Marea majoritate a sarbilor crede ca predarea sa catre TPI este o jertfa necesara a unui militar pe care il considera un erou; altii cred ca arestarea si judecarea sa ar fi capitolul final al unei istorii urate, care, odata inchisa, ar permite Serbiei sa priveasca inainte, spre viitorul ei european; in fine, nu putini sunt cei care opineaza ca, atata vreme cat nici un militar musulman de rang inalt n-a fost nici macar urmarit de Haga, Mladic nu trebuie sa fie predat.
Aceasta fractura se regaseste si la nivelul principalelor forte politice. Ultranationalistii lui Tomislav Nikolic au facut joi un apel catre general, in care il indeamna sa nu se predea. Guvernul Serbiei, condus de Vojislav Kostunica, face eforturi pentru a-si indeplini obiectivele privind colaborarea cu instanta de la Haga, fara a neglija insa numeroasele ilegalitati pe care se bazeaza insasi functionarea repectivului tribunal, tendentiozitatea anti-sarba de care a dat dovada pana acum, precum si riscurile uriase pe care le presupune, pentru stabilitatea tarii si a regiunii, repetarea episodului predarii lui Slobodan Milosevic. In sfarsit, Partidul Democrat al presedintelui Boris Tadic – asemanator in multe privinte cu PD-ul nostru prezidential – insista asupra predarii imediate si a unei asumari integrale a vinovatiei pentru razboaiele civile din fosta Iugoslavie, exclusiv de catre sarbi.
Aceasta se reflecta si in principalele directii politice aflate in disputa la Belgrad. Premierul Vojislav Kostunica este adeptul reintrarii Serbiei in concertul european pe baza dialogului si a fortelor proprii, puse in colaborare cu partenerii europeni, pe baza corectitudinii si a legalitatii. Sub conducerea sa, situatia economica s-a stabilizat si, in ciuda conjuncturii nefavorabile, e de sesizat chiar o usoara crestere. Recent, a inceput si batalia impotriva marilor sisteme mafiote, reusind o lovitura majora: destructurarea „imperiului" Karic. S-a imbunatatit functionarea justitiei, starea drepturilor omului si, mai ales, s-a diminuat semnificativ tensiunea interetnica. Toate acestea sunt menite, in proiectul lui Kostunica, sa demonstreze vointa Serbiei de a-si rezolva problemele, viabilitatea statului Serbia si Muntenegru, dar si capacitatea guvernului sau de a rezolva, in spirit european, marea problema care este provincia Kosovo si Metohia.
De partea sa, presedintele Boris Tadic are toate atributele unui „portocaliu". La recentul congres al Partidului Democrat, nu s-a sfiit (in cel mai autentic stil Basescu) sa declare guvernul Kostunica drept „vremelnic", aceasta chiar in conditiile in care urmau sa inceapa negocierile directe dintre acesta si puterea de tranzitie din Kosovo, de la Viena. In mai multe randuri, presedintele Tadic a reiterat importanta mostenirii politice a fostului premier Zoran Djindjic, adica a metodelor „revolutiei portocalii". Este, de asemeni, adeptul subordonarii totale fata de NATO, UE si, in special, SUA.
Desi sustine ca partidul sau este singurul capabil sa duca Serbia in UE, proiectul sau politic este, in acest moment, destul de cetos. Belgradul a facut toate concesiile cu putinta, a fost nu o data umilit de SUA, NATO si UE, dar fara a primi ceva in schimb. Rivalitatea politica dintre presedinte si premier a fost dusa de Tadic pana la a formula propuneri de rezolvare a crizei din Kosovo diferite de cele oficiale, ale guvernului, ceea ce a provocat, uneori, confuzie si a sporit artificial dificultatile echipei de negociatori.
Exista, desigur, riscul – de care Vojislav Kostunica este constient intr-o masura mult mai mare decat Boris Tadic – ca un eventual esec al Serbiei in apropierea de UE si in mentinerea provinciei Kosovo (sub forma unei autonomii extinse a albanezilor) sa duca la venirea la putere a ultranationalistilor condusi, acum, de Tomislav Nikolic. Acest risc face si mai complicata ecuatia politica, intrucat nimeni nu este mai interesat de stabilitatea Serbiei decat Serbia insasi: UE va intinde o mana de ajutor numai daca Serbia porneste pe calea cea buna, in timp ce SUA pot actiona fie ca se merge catre stabilitate, fie ca tara aluneca, dimpotriva, spre instabilitate.
Iata de ce zic ca, in focul disputelor noastre de zi cu zi, e bine sa aruncam un ochi si la vecini. Ceva se va intampla acolo, in curand, si mai mult ca sigur ca, intr-un fel sau altul, ne va afecta si pe noi. Mai ales ca Romania, ca membra NATO, poate avea – desigur, daca o doreste Puterea – ceva de spus, in favoarea principiilor in care credem de la aparitia noastra ca stat, pe harta lumii moderne.