Cazuri rare in emigratia romaneasca

A intrat in reflex sa impartim istoria emigratiei noastre in doua: faza economica (de la inceputul secolului 20) si etapa emigratiei politice (dupa al II-lea razboi mondial).
In mare masura lucrurile chiar asa stau - dar absolutizarea acestei constatari face o mare nedreptate cazurilor singular-spectaculoase. Iar dintre acestea se detaseaza povestea vietii unuia dintre cele mai marcante nume ale istoriei emigratiei noastre: dl John Predescu din New York.
Mai multe sunt motivele care deseori ii fac pe romanii emigrati sa adopte un anume aer de superioritate: emanciparea economica si culturala, atitudinile anticomuniste (mai mult sau mai putin reale), largirea orizontului de cunoastere si - uneori - chiar stalcirea cu fason a limbii cu care au plecat de acasa !
Ei bine, eroul randurilor noastre de astazi nu a apelat niciodata la niciunul dintre acestea.
Ca unul care a plecat din tara in anul 1945 (deci imediat dupa razboi), eroul nostru ar fi putut foarte bine sa se dea persecutat de comunisti - cand colo, intr-un interviu acordat la batranete (n.n. - se afla in pragul varstei de 80 de ani) cunoscutului ziar newyorkez Lumea Libera, el precizeaza cu sinceritate si cu haz: "Eu am plecat din spirit de aventura. Indiferent cine ar fi fost la putere in tara, eu tot as fi plecat! ".
Maniera insasi a plecarii este una... literara! Precum in povestile adolescentei, junele de-atunci Ion Predescu a parasit Bucurestiul in care se nascuse ducandu-se la Constanta si, desi nu avea inca saptesprezece ani impliniti, s-a urcat clandestin pe-un vapor si a plecat in lume. Cand e bine dispus (si omul nostru, un bon viveur, este rareori in toane proaste), americanul de azi povesteste cu haz si seninatate incredibila sa evadare. Se afla ancorat in port vaporul Transilvania care transporta evrei ce urmau sa plece in Palestina. Ca sa ajunga pe vas a trebuit sa se catere pe parama (franghia groasa care leaga vaporul de cheu) - si asta gratie faptului ca in Bucuresti scolarul de pana atunci facuse sport intr-o sala de pe langa Podul Izvor.
Transilvania era prima nava romaneasca ce iesea din tara dupa razboi.
De aici lucrurile s-au desfasurat conform unui scenariu oarecum cunoscut. Debarcat la Marsilia, ajuns apoi prin Belgia - in cele din urma, angajandu-se ca lucrator pe diferite vase (si astazi nu putini romani refac acelasi itinerar) - a ajuns la capatul pamantului, in Brazilia si Argentina. Om cu un deosebit spirit de grup (plecarea insasi a avut loc in grup) aici, in America de Sud, s-a imprietenit cu o seama de romani, cu cei mai multi dintre ei ramanand prieten o viata: Grozea, Barbulescu, Minciu etc. Cu aceiasi, de fapt, John Predescu s-a ilustrat in indelunga sa activitate de militant pentru dezvoltarea structurilor comunitare romanesti din New York si din intreaga America.
In America unde, dupa un timp si tot cu vaporul, a ajuns debarcand la Boston si apoi venind la New York. Pentru ca spre deosebire de multi altii, romani sau de alte etnii care traiesc azi in New York pentru ca acolo i-a adus soarta, bucuresteanul nostru aici a vrut sa ajunga cu tot dinadinsul. Fiind inconjurata de ape, marea metropola americana se potrivea foarte bine cu apetitul sau pentru aventura si... vapoare!
Eroul insemnarilor noastre, in pofida experientei sale de aventurier (din cate cunoastem noi este unul dintre cei mai "calatoriti" romani) si, la fel, in pofida zbuciumatei sale biografii face nota discordanta printre conationalii sai americani de azi - majoritatea tineri.
Majoritatea tineri care nu mai stiu romaneste - sau care se fac a nu mai sti!
Reamintim: plecat la o varsta atat de frageda a fost nevoit zeci de ani sa nu vorbeasca romaneste: la slujbele, multe, pe care le-a avut vorbea engleza, in familie (s-a casatorit la New York cu o peruanca, pe atunci consilier la ambasada Perului in America, azi decedata) vorbea spaniola - astfel incat ar fi fost de inteles nu doar uitarea, in buna masura, a limbii romane, ci si pierderea constiintei de roman. Or, mai mult decat performantele sale de vaporean, domnul John Predescu va ramane - cum spuneam de la inceput - un reper in istoria emigratiei romanesti prin formidabila sa implicare in viata comunitatii romano-americane si in toate cauzele care aveau atingere cu tara natala.
Iar lucrul acesta, reamintim, il facea un om care plecase atat de tanar de-acasa si care se risipise pe atatea meleaguri...
Cum e lesne de banuit din cele ce ati aflat pana acum, romanul din New York vorbeste azi o limba materna cu un puternic iz american - dar foloseste cuvintele cu grija si cu placere. Uneori si cu un usor aer de culpa - atunci cand are ezitari.
Si, ca si cum ar incerca sa compenseze acest mic cusur (pentru care nu-l poate invinovati nimeni), Ion Predescu cel plecat din Bucuresti, de la venirea sa in New York, s-a implicat trup si suflet in orice actiune de interes romanesc. Slujba americana si nevasta... peruana nu-l impiedicau sa-si caute conationalii si sa traiasca mult timp impreuna cu ei. La un moment dat, asa cum ii sade bine aventurierului, a dat examen pentru a deveni marinar - ocazie cu care a lucrat pe mari nave americane in timpul razboiului din Coreea.
Dar cand ajungea pe uscat imediat si-i cauta pe ai sai.
Pe vremea aceea, in anii '50, nu existau in New York decat o biserica romaneasca in Manhattan (Sfantul Dumitru) si Societatea Dorul (care de curand a implinit 100 de ani de activitate). In istoria ambelor institutii, numele lui John Predescu figureaza la loc de cinste.
A inceput prin a fi, ani de zile, membru si apoi presedinte al comitetului parohial de la biserica Sfantul Nicolae din Queens, un mare cartier al New York-ului. Apoi, ani de zile iarasi - la fel ca si multi dintre prietenii cu care venise din America de Sud: Minciu, Barbulescu - a fost in comitetul de conducere al societatii Dorul, chiar si astazi fiind vicepresedinte. N-a existat fapta, mai de mica sau de mare importanta, a acestei societati in care el sa nu se fi implicat cu efortul, priceperea si cu... banii sai.
Cand prietenul sau Dumitru Minciu a iesit la pensie, acesta si-a cumparat pamant langa oraselul Middletown din statul New York si apoi si-a construit acolo o casa frumoasa. A lasat un testament prin care dona intreaga mosie comunitatii romanesti pentru a se crea acolo un Camp romanesc. John Predescu a fost numit legatar testamentar. Ani de zile a luptat ca sa mentina acest asezamant in proprietatea mostenitorilor. Inspirat de gestul lui Minciu si impulsionat de sprijinul multor conationali precum sotii Dorotheea si Vasile Barbulescu, Ion Radu (actualul presedinte) si multi altii, John Predescu s-a numarat printre cei mai hotarati sustinatori ai crearii unui Romanian Village - asezamant de genul celor din Canada (Val David sau Hamilton) sau din Michigan (Vatra Romaneasca). Un document prezent in aceasta pagina il arata preocupat de solutiile financiare menite sa fructifice cat mai bine noua proprietate romaneasca - dar, din pacate, din cauza unui conflict provocat de conducatorii bisericii Sf. Nicolae (prin care isi donase Minciu averea) lucrurile au ramas balta.
In momentul declansarii revolutiei romane s-a creat la New York un comitet pentru strangere de fonduri din cadrul caruia, desigur, nu putea lipsi John Predescu, pentru ca in anii de eforturi dedicate intrarii Romaniei in NATO documentul prin care societatea Dorul se adresa presedintelui Clinton sa poarte, la vicepresedinte, semnatura aceluiasi John Predescu.
Cand n-a fost vorba de proiecte colective, omul nostru a avut initiative personale - precum donatia facuta muzeului Antipa din Bucuresti si care ii poarta numele (exponate exotice culese din calatoriile sale) sau propunerea (neluata in seama de autoritatile romane) de a amplasa in Central Park-ul din NewYork (locul unde mai multe popoare europene isi au simboluri ale lor: ungurii, polonezii, rusii etc) o copie a Coloanei lui Brancusi, cel atat de cunoscut si de iubit in America.
...Si toate acestea pentru ca aventurierul care a colindat oceanele si marile lumii, emigrantul plecat din tara lui de peste 60 de ani, a ramas, contrar atator experiente instrainatoare, dependent de origini.

---

Despre autor: