Capitolul IUltimul bal la Sarpele roSu
foileton 12
- Inchipuiesteti locanta asta acum pustie, cotropita de vacarmul venirii lui Teoforu, odata cu napustirea nemernicilor cu tocatoarele sugrumate de mormanele de carnuri rumenite si sfaraind inca si de fumul lor si de damful lor si de iutimea ardeiului si usturimea mujdeiului pe care ai mei, numai in apa rece il freaca, nu-l indulcesc in smantana proaspata sau in ulei de floarea soarelui, presat la rece, incat zici ca atunci l-a scos din coaja rumenita, ca pe timpuri, in cosarele de prune... Cand ai ajuns matale si dansa Excelenta sa cu Laura, abia se inchisesera ferestrele dupa o racoreala buna care mai stinsese mireasma naduselii, fiindca si ea se ridicase in tavan, nici nu mai stiai de ce te ard narile, insa ti-am spus, cand ai intrat cu doamna dumitale si s-a speriat si dansa de navala chelnerasilor si de gurile deschise ale oastei de sticle cu Cramposie si de borcanele de Cabernet, fiindca asa aduceau Cabernetul, cu borcanele, gratarele nu mai erau de nota zece... De la randul al doilea, hai al treilea, scazuse focul jarului, ce staruia era dogoarea lui, si miresmele se mai muiasera, se catifelasera, nu mai atatau ca la inceput. Uite ca nu pot sa-ti mai povestesc, dau lacramile peste mine; sti dumneata ce era aici, la randul intai de la tocatoarele cu fleici?! Banuiesti? Te duce el, gandul? Mie mi se impaienjenesc ochii si uite, cand ii sterg si ii deschid iar, si vad pustiul, tristetea asta... Sti cum ma vad eu, acum? Parca ar fi trecut taifunul Flora si eu am ramas singur in viata in mijlocul daramaturilor... Domnule Ica, tovarrrase, camarrrade, Frratello, rrrau v-ati batut joc domnule de noi, de barrricadisti... Pai dumneata crezi ca eu, cand strigam ,,Jos comunismul’’, sau ce dracu strigam, eu intelegeam ca la chemarea mea trebuie sa vina Spiru de la Mitrofani sa-si ia inapoi maghernita asta si sa ma dea tot pe mine, care l-am chemat, afarra?! Pentru ca el a stat ce a stat, fiindca nu-i venea sa-si creada urechilor ce aude si pe urma a inteles ca eu il chem pe el sa ma dea afarrra... Si vad ca a inteles bine, nemernicul, si eu imi dau seama, domnule Ica, imi dau seama, vad cu ochii liberi, ca asta am strigat eu atunci: ,,Hai la reimprrroprietarirre!’’ Si omul a venit...
Asta a fost, domnule, Taifunul Flora, in varianta neaos romaneasca... Uite, nu mai pot sa-ti povestesc... ma ustura ochii, cum te ustura pe dumneata mujdeiul aseara...
Isi pusese capul in palme si se uita absent peste pustiul locantei si Ica Gorun vazu ca are lacrami in coltul ochilor...
- Ma seaca la suflet, Frratelloo, ma usuca, m-am subtiat de tot, imi vine pe gat, pana in cerul gurii, numai venin; al dracului, domnule, simtul proprietatii, avea dreptate si Lenin, asculta-ma dumneata pe mine; dumneata care ai ajuns unde ai ajuns sugand la tata lui Lenin si acum, vorba aia, te stergi la cur cu ciocul lui... scuza-ma, dar asa e.
- Ce e asa? intreba iritat Ica Gorun, observand cum aluneca Jupanul subtire in alta directie decat aceia pe care i-o sugerase el... Dar nici el nu se putea opri sa nu sesizeze ca durerea, intr-adevar caineasca, a Jupanului, dovedea ca tot Lenin avea dreptate cand zicea ca proprietatea devine la un moment dat mai puternica decat viata, poti sa mori pentru ea, poti sa mori fericit, aparandu-ti-o...
- Domnule Ica, imi intrase in suflet, in sange, in bojogi, in inima, in toti porii, in tot, bucuria proprietatii astia.... Dumneata nu-ti inchipui cum ma sculam eu dimineata si intram in ismene in locanta asta sa o mai vad odata pana o aranjau, cum o aranjau, amaratii astia de chelneri. Si ma asezam in ismene, descult, la o masa, singur cuc, ma uitam la pustiul ei, nu era ca asta, parca ar fi un cavou gol, care-si asteapta clientul, goliciunea aia ma umplea pe mine atunci de sanatate... Jupane, ma gratulam singur, ca si cand ar fi vorbit locanta, ca o muiere, cu mine, sunt a matale! Ha, ha, ha, harai el mai mult, fiindca nu putea sa rada, si lovi cu palma mare in mijlocul mesei; n-ai cum sa intelegi... Se lasa o tacere umeda, mai curand vascoasa, crestea din toate crapaturile pelinul mucegaiului amestecat cu jilaveala tencuielii abia data cu var peste scorojeala ei imposibil de stavilit... Pe urma Ica Gorun citi pe chipul Jupanului o liniste ciudata care il facea sa para strain de pustiul igrasios al locantei; un fir de zambet, mai mult un varf de penita care ar fi vrut sa schiteze acel zambet, se strecura in coltul gurii lui, s-ar fi putut banui ca si buzele ii tremurau, dar nu fu decat un fior... Ce vedea Jupanul atunci era iar dansul lui Elefterie Teoforu cu Laura pe care si in somnul putin din dimineata aceia il mai visase de doua sau de trei ori, si ce era curios, era ca la venirea lui Ica Gorun, care il si trezise din aromeala atipirii de dupa amiaza, tot dansul asta il visa si chiar pe Ica Gorun care tocmai sosise iar nevasta lui, infipta ca de obicei, trecand pe langa platforma rotunda care inchipuia ringul in apropierea orchestrei si in dreapta acesteia, cum se intra pe usa, nu se putuse abtine sa nu-i zica lui Teoforu, cu o amicalitate cam prea apasata si subtextuala licentios, ,,Vedem, vedem, vedem si interpretam’’, ceea ce il indispuse pe Elefterie pe care, la intoarcerea la masa, jucase brutal scena ignorarii lor ca si cand nici n-ar fi fost acolo...
Elefterie Teoforu fusese mitraliat agresiv cu ropote de aplauze de la ridicarea de pe scaun si pana la urcarea pe ring unde, odata ajuns, isi indreptase ostentativ umerii facand si o reverenta apoi ce avu darul sa-l arate atat de tanar incat starni brusc admiratia consoartelor care, ramase cu gura cascata, vazandu-l in ipostaza de dansator, si-l inchipuiau, fulgerator, pe Elefterie oprit din senin la masa lor ca sa le invite la dans... Era inca svelt, ajutat si de un croitor mare despre care se spunea ca ar fi fost croitorul raposatului dictator si parea chiar mai tanar in costumele de croiala englezeasca, intotdeauna stranse pe corp, cu umeri drepti, cu pieptul bombat, cu pantalonii cu dunga cazand draceste si taind agresiv aerul, cu camasile cu gulere tari, inalte, mai ales albe, scotand in evidenta masliniul fetei care te facea sa nu sti daca vine din culoarea nitel suspecta, vinetie a pielei, sau in urma unor sedinte staruitoare de bronzaj, si el cu dintii aceia imposibil de trasi la sfoara, ca in reclamele Kalodont, pe care, totusi, nu puteai sa nu-i recunosti ca fiind falsi imbracati; cineva facuse chiar o observatie care circula in destule cercuri... ,,E imposibil, domnule, ca zambetul lui sa mai fie sincer sau adevarat daca se arcuieste peste o coroana de dinti falsi, se vede facatura si in zambet, insa la fotograf da bine...’’ Isi peria parul vopsit tot de un profesionist de elita, negru mereu, amenintat firav de inceputul unei albiri abia insinuate... Si cu toate acestea care il recomandau inca tanar, inca in putere, inca zdravan pe picioarele lui si chiar inca viril, Elefterie Teoforu, privit de aproape isi trada miezul cariat sau macar pandit de perfidia cariilor. Ridicand ochii spre chipul lui, cand acesta o inlantui cu un aer focos care in prima clipa o facu sa-si piarda respiratia si sa creada ca, ametita, va cadea din bratele lui si se va prabusi, Laura descoperii obrajii lui atat de lustruiti in aparenta, ciuruiti pe sub piele de o pecingine maroniu vinetie; insulite mici care ii patau pielea, dar pe dinauntrul ei, mici cat buricele degetelor ei de copil dar destul de prezente ca sa poata fi descifrate ca o retea si mai ales pe frunte, unde una din pete, chiar deasupra sprancenelor periate si ele atent, se latea mai ales vinetie cu marginile zimtate marunt. Vazut de foarte aproape, fata lui nu mai era fata unui om sanatos si se potrivea bine cu acel rictus cainesc, marait care-i tinea necontenit loc de zambet, ca la fotograf.
(continuarea, luni 28 februarie)
*)Ilustratia ii apartine lui Octavian Andronic