De curand, in "Romania literara", Mircea Mihaies a scris un articol ce parea a fi unul fara consecinte polemice: satul de asimetria dezbaterii care ii incrimineaza pe Mircea Eliade si Cioran pentru episodul lor legionar, Mihaies a considerat ca ar fi deja vremea sa apara si curentul incriminator la adresa unor intelectuali care au servit regimul comunist. Romani, in acest caz. Dar pe cine alegi? Leonte Rautu? N-are opera scrisa. Dumitru Popescu-Dumnezeu? N-are statura intelectuala. Lucretiu Patrascanu? Are notorietatea de victima. In fine, dat fiind ca nu e de gasit nici o figura a stangii comuniste romanesti care sa se fi bucurat de succesul international al lui Eliade ori Cioran, parea ca profesoul Ion Ianosi, recent sarbatorit pentru o anume varsta venerabila, ar fi o cheie potrivita pentru a deschide dezbaterea despre cealalta parte a cutiei Pandorei. Ion Ianosi fusese intre anii 1955 si 1965 instructor la sectia de propaganda a Comitetului Central al Partidului Comunist din Romania.
Ce a urmat? Mircea Mihaies a revenit cu cateva precizari in "Cotidianul", consecinta a faptului ca i se facusera reprosuri orale cum ca ar fi comis un atac nedrept. Andrei Plesu a scris in "Dilema veche" ca acest ping-pong al incriminarilor risca sa piarda din vedere opera spre a deturna discutia numai spre biografie si ca singura solutie ar fi ca "una din tabere sa fie mai inteleapta decat cealalta si sa iasa din caruselul recriminarilor".
Cine are dreptate? Daca vrem sa facem opera de judecatori ai istoriei, ma tem ca dreptatea e mai degraba de partea lui Andrei Plesu: sa lasam biografiile de acest fel in seama istoricilor si sa ne intoarcem la o dezbatere asupra ideilor.
Argumentul contrar ar fi urmatorul: dar cea mai grea idee aflata in joc ne cere sa urmarim in ce masura opera si biografia unor asemenea figuri cat de cat reprezentative nu au intrat intr-o anume contradictie ce ar fi, azi si maine, materia unei lectii importante, poate nu mai putin importanta decat opera insasi (daca va fi fiind cu adevarat importanta).
Asa pusa problema, pare ca dreptatea sta de partea lui Mircea Mihaies mai degraba. Numai ca, iarasi, se mai iveste o nuanta. Cata vreme figuri importante ca profesorul Ion Ianosi se afla in viata, ce ar fi mai drept: sa-l acuzam si sa-i asteptam o depozitie in aparare ori sa-i provocam un exercitiu de confesiune si sa-l inregistram ca atare? Pare ca Andrei Plesu ar propune aceasta din urma varianta: "sa facem, fara suparare, o data pentru totdeauna, un exercitiu de confesiune si apoi, limpeziti, sa pornim impreuna mai departe, cu tot ceea ce a ramas nepatat in noi".
O data pentru totdeauna - scrie Andrei Plesu. E oare posibil? Nu cred. Nici o confesiune de acest fel nu are o asemenea sansa. Cioran a facut-o. Ei, si? Fost-a ea sa fie "o data pentru totdeauna"?
Problema in care ne aflam nu e ca putem face ping-pong cu incriminarile, ci una mai perversa: cine sunt jucatorii in jocul istoriei? are acest joc reguli? are arbitri? dupa joc, e loc pentru judecatori?
Pana la urma, ce incriminam? Idei ori crime-crime?
Astfel de intrebari au a deveni obiect de dezbatere publica, acum ca Guvernul nostru a pus pe picioare un institut pentru cercetarea crimelor comunismului romanesc, care are dreptul de a intocmi dosare de caz si are obligatia de a le trimite catre Justitie.
Putem imagina ca un astfel de institut isi aroga drept presupozitie de lucru ideea ca ideologia comunista era chiar cauza primara a crimelor-crime din istoria comunismului? Dar cand au mai fost trimise la judecata tribunalelor ideologii politice? Stim cand. In situatii revolutionare, cand erau facute sa functioneze tribunale revolutionare.
Si la Nürenberg - vor spune unii. Din fericire, nu au dreptate. Acolo au fost judecate cazuri individuale. Nu a existat un dosar pentru condamnarea ideologiei naziste ca atare, anume ca ideologie. Ideologiile considerate a fi potentialmente criminale pot fi interzise prin ordinea constitutionala, dar o asemenea ordine nu actioneaza si retroactiv.
Ne aflam, in fapt, cu problema incriminarilor mai sus pomenite, fie spre extrema dreapta, fie spre extrema stanga, doar pe teritoriul fluid al moralei. Iar cu moralitatea noi, modernii, ne aflam intr-o mare incurcatura. O gandim ideologic. Nu o mai putem gandi in baze mai adanci. Si atunci "ai mei" sunt morali, iar "ai tai" nu sunt.
Exact la fel reactionam si atunci cand intra in joc ceva mai adanc - vezi asa-zisul razboi al caricaturilor.