Auzim des spunandu-se despre cineva: "viata lui este un veritabil roman". Nu stiu daca este asa, dar, urmarind convorbirile Laviniei Betea cu Ioana Berindei (Am facut Jilava in pantofi de vara), am avut sentimentul ca propozitia citata are, aici, o justificare totala. Cu adevarat biografia Ioanei Berindei, o doamna care are astazi o varsta venerabila si un spirit viu, foarte viu, este un autentic roman. Un roman existential, atat de puternic si de impresionant, incat cu greu ar putea fi inventat de cineva. Iar daca l-ar inventa, n-as fi sigur ca fictiunea poate fi atat de ingenioasa pe cat este, uneori, viata pur si simplu. Este vorba de detentia sa la Jilava si la Mislea, de oamenii pe care i-a intalnit, de viata carcerala si, mai ales, de ceea ce i s-a intamplat ei in chip exceptional: a nascut in inchisoare si si-a crescut fiica timp de un an de zile intr-o puscarie care era departe de a fi un pension. Cand a implinit 11 luni, Ruxandra (fiica) a fost predata tatalui la poarta inchisorii de catre director insotit, evident, e unul sau mai multi gardieni. Scena de roman hugolian? Nu, scena reala intr-o istorie imposibila. Tatal poarta barba si directorul puscariei, suspicios, il confunda cu un popa. Mama ramane in celula si asteapta, cu neliniste, confirmarea acestui transfer. Intr-o celula apropiata se afla mama Ioanei Berindei. Trei generatii in aceeasi inchisoare: mama, fiica si nepoata, care tocmai se nascuse. Episoade, iarasi, de roman.
Cum am citit si citesc des jurnale intime, autobiografii, memorii, eseuri biografice, pot judeca, cred, corect dimensiunile acestei naratiuni neobisnuite. In ea este vorba de fiica unui fost ministru (Ioan Hudita) si sotia unui istoric aflat la inceputurile lui (Dan Berindei), o tanara intelectuala care este arestata pentru omisiune de denunt si sta trei ani in puscarie, in timp ce acasa are un copil mic si, in detentie, asteapta altul. Povesteste acum, dupa o jumatate de secol, tragediile prin care a trecut si, trebuie precizat, povesteste fara inversunare, cu seninatate si bunatate, uneori chiar cu umor. Situatie, repet, rara cand e vorba de memoriile celor care au trecut prin infernul carceral comunist.
Ioana Berindei alege o cale mai simpla si, dupa mine, mai inteligenta: relateaza calm ororile, stiind ca exactitatea, linistea morala si spirituala a naratiunii pot sugera mai mult si mai bine decat poate spune un pamflet involburat si sangeros. Asa a procedat, inaintea ei, Nicolae Steinhardt in "Jurnalul fericirii" si, pana la un punct, Lena Constante in cele doua carti in care reconstituie anii ei de puscarie. Ioana Berindei raspunde la intrebarile profesoarei Lavina Betea, specialista in psihologia sociala si psihologia politica, si raspunde bine, fara emfaza, fara sa-si construiasca un dosar de ilegalist, in fine, fara sa ceara rasplata pentru jertfa ei patriotica. Nu-si teatralizeaza suferinta, nu cere razbunare, nu vrea in nici un fel sa devina vedeta. Relateaza, pe scurt, romanul ei existential trecand, peste multe elemente probabil abominabile. "O calatorie in memorie", zice Lavinia Betea. O calatorie in infernul prin care trece o femeie tanara, curajoasa si, cum sa zic mai bine?, plina de o remarcabila demnitate (umana, foarte umana, lipsita de orice nota de teatralitate!).
Cand este arestata, are 27 ani, un sot de care este indragostita Èperdument (cum spuneau tinerii din Cartierul Latin pe la inceputul anilor '70), un copil de un an si, cum am precizat deja, un altul in pantece. Tatal este deja arestat, mama o precede sau o urmeaza, nu mai stiu bine, in puscarie, soacra (Dina Bals) este inchisa si ea, iar fratii tatalui (patru sau cinci) au infundat de mult timp inchisorile comuniste. De nu ma insel, numarul persoanelor din familia sa, in detentie, in acelasi timp, se ridica la 22. Pare o fantezie neagra, este doar o istorie atroce pe care multe familii romanesti au trait-o. "Mica frantuzoaica", licentiata in istorie, fiica de ministru taranist, sotie adorabila si mama ireprosabila, trece prin aceasta istorie mizerabila fara sa se planga prea tare. "Trebuie sa spui adevarul - zice ea - sa incerci sa povestesti ce s-a intamplat, indiferent in care parte ai fost; cu binele si cu raul care au fost, si sa nu fii cu ura in suflet, sa n-o povestesti de asa maniera incat sa sadesti tot ura mai departe; Doamne, dar cum sa nu terminam cu ura aceasta (...). Fara ura. Fac o pledoarie pentru umanitate, corectitudine. Si pentru a face istoria dreapta, fara partinire. Fara ura. Nu stiu daca ma puteti intelege".
Cu aceste fraze se incheie marturisirea absolut exceptionala a acestei minunate doamne, nepoata de razes si fiica de ministru, o intelectuala fara ifose care are in ea taria de a spune adevarul fara a spori ura si, prin ea, raul din lumea prin care trece. Despre ce este vorba in interiorul acestei naratiuni existentiale atipice ñ in articolul meu viitor.