Uneori, destinul ne intoarce cand pe fata cand pe spate, precum o clatita rasucindu-se in tigaie. Si noi executam, fara cracnire, ca niste racani inspaimantati, ordinele plutonierului major imbracat cu haina destinului.

Unii se intreaba toata viata cum au ajuns neputincioase graunte de nisip rascolite de hachitele destinului. Iata o tulburatoare amintire istorisita de maestrul Adrian Paunescu.
In perioada in care soarta lui atinsese cotele cele mai prabusite si intrase complet pe lista de disgratie si pedepse scrisa cu litere de smoala, poetul nu mai avea unde sa scrie. Cenaclul se desfiintase iar ochiul Securitatii il fila vigilent din Dacia parcata vis-à-vis. Disperat, poetul atinsese pragul de suferinta care deschide calea spre sinucidere. Intr-o seara, cu sufletul facut ferfenita, s-a hotarat sa se suie in masina sa ajunga undeva, pe un drum fara importanta, sa inchida ochii si sa lase volanul sa-l duca spre un pom, spre un stalp omorator de viata.
A asteptat sa adoarma familia din casa si, in miez de noapte,
si-a scos masina din curte spre a porni catre punctul de final al vietii. Cand a dat sa se urce in masina sinuciderii, a simtit ceva atingandu-i piciorul. Era un catel jerpelit, cu blana rupta si atarnandu-i, cu ochi lacrimosi, care se lipise de el cersind poate o mangaiere. Si, deodata, in Adrian Paunescu a reaparut o lumina, si-a zis: ""Exista un suflet mai disperat decat al meu, un suflet care-mi cere ajutor!"" si gandurile de moarte i-au disparut. A tras din nou masina in curte si a luat cainele la el.
Doi ani, cainele i-a fost aproape. Situatia poetului s-a imbunatatit, a reinnodat munca gazetareasca, a inceput sa reapara la televiziune, viata lui a pornit iar pe drumul drept. Si cand a inceput sa-i mearga bine, cainele a disparut. Cine era oare cainele? De ce a aparut in clipele gandurilor de sinucidere ? Si cine la trimis? De ce a disparut cainele cand sufletul poetului se vindecase? Si unde s-a dus?