Pentru micul burghez eram niste "neterminati"

Aveam 21-22 de ani, cand in subsolul bucurestean din strada Sfintilor numarul 8, loc "sfintit" (ca o predestinare a numelui), aproape un deceniu, de carti si de prezenta calda, senina, imperioasa si tumultoasa a multor certitudini sau supiranti la gloria literara, a aparut in camaruta mirosind a fum de tigara si aburi de cafea un tip negricios, cu o claie de par carliontat, negru ca taciunele. Era cam infipt dupa educatia mea, dar imprietenirea cu el s-a facut aproape instantaneu. Proaspat revenit din armata, vroia sa reia cursurile la Facultatea de chimie, pe care o parasise cam din senin. Se nascuse si inca mai locuia, in "Mahalaua Mosilor", aproape de Obor. Armean dupa tata, avea un fel voluptuos de-a musca din cuvinte, era plin de verva cand vorbea, avea umor si bucuria de-a povesti, intr-un cuvant un partener ideal pentru momentele de literare pe care le savuram cu incantare tinereasca.
Intr-o zi a venit cu un teanc de manuscrise din care a inceput sa citeasca. Am ramas pur si simplu uluiti (asta este cuvantul) de perfectiunea stilistica, de siguranta extraordinara, de imaginatia exploziva. Il ascultam cu sufletul la gura de fiecare data...
Restul este o poveste uneori incrancenata, alteori fabuloasa a unui destin literar de exceptie, un scriitor de prima marime al ultimelor decenii.
Cine il contesta azi pe Stefan Agopian contesta cateva lucruri rare, aproape de negasit la alti autori: puterea abisala a cuvantului, imaginatia ca stare de gratie, stiinta de-a face din lumi trecute sau prezente un vartej fantastic si genial de metafore.
Stefan Agopian, imi place sa privesc din apartamentul vostru de la etajul zece, Dambovita si toata miscarea browniana de oameni si de masini. Am sentimentul ca ma aflu intr-un oras necunoscut.
Ne leaga o (stra)veche prietenie si cam stiu totul despre tine (Stefan rade). Haide totusi sa dialogam.
Dan C. Mihailescu, vorbind si scriind de curand despre primele doua volume ale mele cu scriitorii romani, imi asocia ca pe un lucru de la sine inteles, numele, de boema literara a anilor '70. Nu ai fost un personaj principal al numitei perioade boeme, dar ai fost cel putin un martor al ei. Sa ne amintim impreuna de anii aceia!
Da, e greu de spus ca eu am facut boema, insa multi, multi dintre voi: Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Valeriu Pantazi, Mihai Elin, Florica Mitroi, pe care aflu acum ca Nicolae Manolescu o pretuieste ca poeta...
Din pacate, ea nu mai are cum sa afle lucrul asta.
Mi-a vorbit despre ea si m-am bucurat. A spus ca este o poeta care merita toata atentia.
Vreau sa fiu coordonatorul unei editii definitive a poeziei ei. Am si vorbit in sensul asta cu un editor.
Si eu, ca si Nicolae Manolescu, cred ca ea merita sa fie scoasa din uitare si marginalizare. A fost pe nedrept uitata.
Florica Mitroi a facut din existenta ei zbuciumata un spectacol urias, in care a atras multa lume, spectacol deseori (re)vindicativ, deseori greu de suportat si, aproape ca-mi vine sa cred ca a luptat din rasputeri pentru uitarea de care vorbeai. Dar, dincolo de asta ea ramane o poeta extraordinara si asta se va vedea din nou cand ii va fi publicat tot ce-a scris, de altfel nu mult.
Sa ne intoarcem la boema anilor '70.
Pe Strada Sfintilor, (loc predestinat si ca nume) la numarul 8, intr-un subsol de bloc interbelic, in doua camarute minuscule, unde locuiati tu, Pantazi si un caine soricar, iubitor si galagios, m-am alaturat voua, vizitandu-va zilnic, pana cand ne prindeau zorile si ne saturam de fumat, de baut cafele si de discutii indelungi despre literatura. Avantajul meu ca bucurestean era ca eu locuiam cu tatal meu, avand asigurata mancarea si o suma mica de bani pentru tigari, in timp ce voi cam "trageati mata de coada".
Eu primeam destui bani de la parintii mei care se aflau la Ploiesti, dar ii cheltuiam foarte repede, dupa care se intampla, nu foarte rar, sa rabd de foame la propriu. Publicam des in revista "Luceafarul", condusa de Stefan Banulescu, si primeam si de acolo sume de bani destul de consistente si cu toate astea, banii se topeau cu iuteala fulgerului.
Imi aduc aminte cum am mancat odata la voi, in celebrul subsol, un ou pe care l-am impartit cu Pantazi.
De fapt eu vreau sa provoc amintiri legate de serile si noptile in care ne citeai fragmente din romanele tale inca nepublicate.
Ca orice boema si asta era artistica, nu una pur si simplu, "nu taiam frunza la caini", cel putin aparent. Pentru micul burghez, eram niste "neterminati", dar scriam cu frenezie toti si sunt sigur ca atunci a fost o etapa majora a formarii mele ca prozator. Oricare dintre apropiati scria ceva nou, aparea mai devreme sau mai tarziu in Sfintilor numarul 8, invitat si aproape obligat la lectura. Citeai si tu deseori poezie si Pantazi, mai venea Dorin Liviu Zaharia infierbantandu-ne cu teoriile lui textualiste, apoi Constantin Duica...
Duica era pentru mine, pe vremea aceea, un autor complex: scria poezie, teatru, proza, eseuri... Avea mult umor si era foarte citit.
Din pacate nu s-a afirmat ca autor. Mai venea Ion Tudose Marin, povestitor extraordinar, sufleur la Teatrul "Bulandra". A publicat doua carti de proza foarte interesante si foarte bine scrise. Ar trebui si el republicat. A murit ros de bautura si de boala acum cativa ani.
Mai poposeau la lectura si libatii: Daniel Turcea, delicat, inteligent, emotionant de fragil si superb ca poet, Virgil Mazilescu, care ne "teroriza" cate o noapte intreaga cu ultimul poem, marele poet Dan Laurentiu vesnic indragostit, Florica Mitroi, Laurentiu Carstean, Rareori din Targu Mures Romulus Guga... multi pictori, sculptori, boemi pasageri, in fine nu mi-i pot aminti acum pe toti.
Ideea este ca aspiram sa ajungem scriitori si fiecare dintre noi incerca sa se afirme intr-un fel. Eu am publicat ultimul dintre voi.
Nu toti tinerii scriitori isi "pierdeau" noptile citindu-si unii altora "operele", nu toti renuntasera la constrangeri familiale, sau la ani buni de facultate, dedicandu-se numai scrisului.
Oricum, proza pe care ne-o citeai era tot ce auzisem mai bun vreodata, citit "pe viu", de scriitor prieten. Te las acum sa vorbesti despre debutul tau cu tot ce-a urmat.
Debutul meu a insemnat dupa cum bine stii, romanul "Ziua maniei", carte care nu a trezit interesul criticii, nu a fost in atentia ei. A urmat "Tache de catifea", carte premiata, carte despre care s-a scris foarte mult si care, in 2005 s-a aflat la cea de-a patra editie.
Dupa ani de incercari editoriale esuate, publicai o carte care te plasa intr-o zona de invidiat pentru multi, a prozei romanesti postbelice.
Cum spuneam, prima carte a fost primita nu cu raceala, ci cu indiferenta, dintr-un motiv justificabil si simplu: nu faceam parte in momentul respectiv din ceea ce se chema; "tinerimea studioasa" de la Universitate, care era condusa in doua celebre cenacluri, de Ov. Crohmalniceanu si Nicolae Manolescu. Veneam cum se spune dinafara lumii literare si numai voi, cativa stiati de mine, asa ca o carte nou-venita era normal sa fie primita cu indiferenta. Totusi si atunci Eugen Negrici a scris o cronica extraordinara la "Ziua maniei", singulara, care nu a fost luata in serios. La "Tache de catifea", a fost altceva. Un om care impusese mari nume in literatura: de la Marin Preda la Stefan Banulescu, la Nichita Stanescu, s.a.m.d. a fost entuziasmat citindu-mi "Tache de catifea".
E vorba de Paul Georgescu.
In criticul Paul Georgescu nu aveam incredere, pentru ca stiam ca fusese unul din stalpii dogmatismului realist-socialist. Ei bine, acest om avea un gust precis si o vasta cultura. A citit cartea, m-a laudat, ba a facut cu mult mai mult: cand il suna cineva el (cum stii, nu putea sa mearga si telefonul la care vorbea ore in sir era singurul contact cu lumea din exterior), il intreba: "l-ai citit pe Agopian"? Daca raspunsul era: "nu", el adauga: "intai te rog sa-l citesti, dupa care vreau sa stam de vorba". A facut lucrul asta aproape un an si jumatate si aceste momente au declansat ceea ce se cheama succesul meu, succes care trebuia consolidat, la care s-au adaugat cartile urmatoare. Toata lumea a devenit brusc atenta. Proba serioasa pentru un scriitor este a doua carte, dar la mine era asteptata a treia, prima nefiind bagata in seama.
Ma simt obligata sa fac o precizare pentru ca ea este clara in memorie: Dupa incercari neizbutite de a debuta editorial, Pantazi ti-a facut cunostinta cu Mircea Ciobanu, care la randul lui "imbatat" de proza ta te-a recomandat lui Paul Georgescu. Imediat, entuziasmandu-se, a vorbit despre tine ca despre o certitudine a prozei romanesti a acelor ani.
A treia carte, "Tobit", a fost si ea elogiata, apoi a venit a patra, "Manualul intamplarilor".
Pentru care ai luat premii, devenind una dintre cele mai citite, circula din mana in mana, purtata in bagaje spre Paris, comentata la "Europa Libera"....
Monica Lovinescu descoperise in ea tot felul de "soparle" impotriva regimului, care erau si nu erau, sa zicem.
La "Europa Libera" era laudat mai mult curajul politic, decat frumusetea stilului. Mi se pare firesc pentru acei ani.
Da, dar asa s-a ajuns in situatia de azi, ca avem "mari prozatori" pe care nimeni nu mai vrea sa-i citeasca.
Te rog, nu da nume!
Nu dau. Ei sunt intr-o "cadere libera", vertiginoasa, dar atunci cartile lor se smulgeau din mana, se statea la cozi pentru cumpararea lor.
Sa revenim la tine.
Uite asa, cu ajutorul lui Paul Georgescu si al criticilor (pe atunci tineri) din Generatia '80, am fost luat, cum se spune in brate, scriind extraordinar despre mine: Ioan Buduca, Teposu (odihneasca-l Dumnezeu!), Tania Radu, Dan C. Mihailescu, Costin Tuchila (acum ignorat) s.a.m.d. A contat enorm ca am fost sprijinit de o generatie de critici tineri, hotarati sa impuna pe piata in primul rand literatura scrisa de colegi de-ai lor.
Biologic faceai parte din Generatia '70. Debutul tau a intarziat si ai dat peste critici vitali, entuziasti si deschisi ai unei generatii foarte active.
Cu toate ca m-sam imprietenit rapid cu varfuri ale Generatiei '80: Iova, Nedelciu, Musina, Cosovei, Iaru, pe altii ii stiam, ii citeam, dar nu eram prieten cu ei... Nu eram, de exemplu, prieten cu Cartarescu. Mi se parea retras. Prieteniile legate au facut sa dispara mai mica sau mai marea diferenta de varsta. Sigur, nu aveam aceleasi preocupari in sensul ca prozatorii, in frunte cu Iova si Craciun erau si teoreticieni ai textualismului si eu nu aveam nici o legatura cu aceasta miscare literara, ne unea insa nevoia de-a publica. Am mers pe acelasi val, eu am profitat de succesul pe care l-au avut ei, in sensul ca fiind asimilat Generatiei '80, tot timpul, macar la o simpla enumerare aminteau si de mine.
In acelasi timp erai prieten si cu cei din Generatia '60 si '70.
Da, de la Nichita Stanescu la Hagiu, Mircea Ciobanu, Nicolae Prelipceanu s.a.m.d. Mircea Cartarescu, in "Postmodernismul Romanesc", chiar asa incepe: " Nu stiu carei generatii apartine Stefan Agopian, dar trei generatii si-l revendica. Pe mine m-a bucurat cand am citit asta. In definitiv ce este o generatie? Pentru mine a insemnat intotdeauna un grup de prieteni, indiferent ca unii, cum era Nichita, aveau cu 14 ani mai mult decat mine.
Catre ce a fost "impins" scriitorul dupa '89?
E greu sa vorbesc despre asta. Eu spun ca mai mult decat evolutie a existat o stagnare. Libertatea ne-a impins spre o stagnare si catre o explozie a "productiei" ziaristice. Majoritatea scriitorilor afirmati inainte de '89 s-au dus direct la ziaristica. O opera literara se poate completa fericit si cu articole de ziar (vorbesc de o opera bine consolidata). Langa ea pot sta si o culegere de articolepolitice, sociale, civice... E cazul lui Eminescu (nu vreau sa se creada ca ma compar cu el), a carui opera politica mai creeaza si azi enervari, polemici, reactii. Cat de genial era, si-a mancat tineretea la ziar, incat ajunsese sa spuna: "Vedea-mi--as numele scris pe o cruce". Si asta nu a spus-o din cauza poeziei, prozei sau teatrului, ci a ziarului unde lucra din greu. Sau opera politica a lui Eliade. Nu-i prea intinsa, dar are o coloratura legionara care i-a pus pe multi pe ganduri. Despre Cioran nu mai vorbesc.
Multi scriitori importanti nu au aceasta componenta in opera lor.
As zice ca nu toti se pot lauda ca opera lor are aceasta componenta. Uite, Sadoveanu, un mare scriitor, a scris prea putin la ziar, ca sa conteze.
In schimb Camil Petrescu...
Camil Petrescu a scris enorm. Apoi Rebreanu, in perioada lui de inceput, Mihail Sebastian. Eugen Ionesco, pana la plecarea in Franta, are cel putin doua volume de articole publicate in ziar, care sunt absolut extraordinare.
Si tu faci astazi ziaristica.
Sigur, ca nu ma pot lauda ca tot ce-am scris in aproape 15 ani este nemaipomenit, dar intr-o zi cartilor mele de fictiune pe care le-am scris li se vor adauga si aceste articole.
Citesti si deseori scrii despre literatura tinerilor.
Nu-i citesc numai pe tineri, ci si pe batranii scriitori, dar fara discutie, in primul rand pe cei tineri. Am din cand in cand si revelatii. De curand am terminat de citit romanul Florinei Ilis, "Cruciada copiilor". O carte foarte buna. Nu mai spun ca-i groasa, pentru ca toata lumea ar zambi, dar e scrisa cu litera mica si mi-am stricat ochii ca sa o citesc. A meritat. Am descoperit un prozator extraordinar, cum rar am intalnit in ultimii ani. Nu o sa ma apuc sa povestesc cartea, dar o recomand celor care au incredere in gustul meu. Tot anul trecut am avut surpriza sa citesc romanul lui Ioan T. Morar, "Lindenfield". Dupa carti de poezie, Biju, cum ii spunem noi vine cu o carte surprinzator de bine scrisa si de bine controlata. Nu i-a scapat nimic din virtutile romanului, l-a controlat foarte bine. Un exercitiu care venind de la poezie catre proza, nu este un salt calitativ, ci un salt de meserie enorm. Eu apreciez si meseria, pentru ca m-am saturat de oameni talentati care nu au ce spune.
Vad ca ai si lucruri de reclamat vizavi de proza tinerilor.
Multi tineri nu m-au convins din exact acest motiv: nu au ce spune. Au fost la gradinita, la scoala elementara, la liceu si la facultate. Se apuca sa povesteasca asta, dupa care nu mai au ce spune. Cu putin talent iti povestesti viata cat ai clipi. A facut-o insa Creanga, genial, dupa care nu a mai avut ce sa scrie: a prelucrat povesti, dar opera literara propriu-zisa si-a consumat-o in amintiri.
Acesti tineri de azi isi mananca materia epica biografica in prima carte, unii cu talent, altii cu mai putin talent, este evident asta.
Si nu le dai nici o sansa?
Le mai dau o sansa: le doresc celor care si-au povestit viata in prima carte, sa ajunga la fel de mari ca Tolstoi, desi ma indoiesc.
Proza este in gratiile tinerilor acum. Se scrie si mai superficial si mai cu talent, cum ai spus, se copiaza "in draci", cu frenezie din proza americana a ultimelor decenii, dar apar si o Ioana Bradea, o Florina Ilis, un Filip Florian si as mai putea numi.
Nu trebuie sa uitam, Iolanda, ca marile carti apar foarte rar. Nu marii scriitori, ci marile carti. Ele nu apar intr-un desert, acolo unde nu creste nimic. Trebuie sa fie si niste cactusi mai pitici, niste buruieni, ca sa creasca o planta splendida, majestoasa. Dar asta se intampla foarte rar. Trebuie sa ne bucuram in momentul de fata ca literatura romana a prins glas, ca sa zic asa. Editorii sustin aceasta literatura si cititorii, atatia cati sunt de bine de rau mai cumpara cartile care-i intereseaza. Daca nu exista cumparatorul, oricat de multi bani ar investi o editura, pana la urma o pandeste falimentul. Pe acest peisaj care este imbucurator de fertil, sunt sigur ca vor aparea si cartile mari. Dar sa nu ne asteptam la cateva zeci, ci la 2-3 mari romane.
Si in poezie?
In poezie se discuta altfel, un poet se construieste o viata.
Sunt si exemple contrarii.
Bineinteles, dar in mare un poet e construit pe intreaga opera, nu pe o carte anume. Sunt si exceptii...
Uite una: "Les fleurs du mal"...
La proza daca pronunti Joyce, te gandesti neaparat la "Ulysse", la Musil "Omul fara insusiri" s.a.m.d.
Repet, un poet se construieste printr-o opera, un prozator se poate afirma si construi printr-o singura carte. Vor veni, sunt increzator, marile romane.
Critica e totusi cea care impune o carte mare, iar editorul este "cobaiul", cel care isi pune pielea la incercare. Un editor important risca zic eu, rareori sa aduca pe piata o carte de care nu e sigur.
Aici trebuie sa te contrazic. In Occident critica este platita. Un mare editor plateste ca sa se scrie bine despre o carte. Nu scriu critici foarte cunoscuti pentru ca nu risca. Reviste serioase accepta acest tip de reclama (mascata). Critica serioasa exista insa. Nu critica universitara, ea nu apare in marile reviste literare. Daca, de exemplu, Saul Bellow (laureat al Premiului Nobel, care a murit nu de mult), scria despre o carte ca este extraordinara si nu in cateva randuri ca o reclama, ci intr-un eseu masiv de cateva zeci de pagini, automat cartea era omologata din punctul de vedere al valorii.
Intr-adevar, pe multe coperti ale unor carti importante sunt extrase fraze din alti mari scriitori care si-au dat girul.
Cand un mare scriitor american prezinta o carte, acea carte este clar de valoare. Cand semneaza numai in revista cutare, acolo e vorba de reclama.
De multe ori se intampla ca in cazul lui Faulkner sa fii impus intai in alta tara. Malraux l-a descoperit, impunandu-l in Franta.
A venit apoi acel Premiu Nobel...
Care i-a uluit pe americani, care nu dadeau "doi bani" pe Faulkner. Gandeste-te, ca l-a lua, daca nu ma insel, inaintea lui Hemingway.
Da, in 1944, in timp ce Hemingway cam dupa 10 ani.
Abia atunci l-au descoperit si americanii. Universitatile l-au preluat, l-au studiat. El sigur, nu e un scriitor de public larg.
Ca Scott Fitzgerald sau ca Hemingway.
Sunt doua mecanisme de public larg.
In care dintre ele se afla literatura noastra? Sau este atipica?
Incearca sa fie tipica, in sensul bun al cuvantului, ca editurile mari si ziarele importante incep sa-i faca reclama.
Revin la America, unde in Universitati predau oameni foarte tineri care tin seminarii cu debutanti.
La noi cei tineri, incearca si ei sa descopere scriitori interbelici. E la moda printre ei un prozator Fantaneru, autor al unei singure carti. Multi abia astazi sunt pe gustul publicului.
Au existat si la noi scriitori populari ca Cezar Petrescu.
"Fram ursul polar" este o capodopera dupa mine. A scris-o in doua saptamani, la comanda unei edituri care vroia sa o ofere de Craciun, copiilor. S-a dus in Ardeal, a stat la o prietena izolat si a venit cu aceasta carte superba care poate fi citita si astazi cu mare placere. Cezar Petrescu era ce se cheama (noi am cam pierdut aceasta notiune), scriitor profesionist. Sunt cei care iti dau cum sa spun, zilnic papica.
Dostoievski publica ce scria in foileton, in reviste, dupa ce i se dadea banii inainte.
Asta era o moda ca si in Franta pana tarziu. Ei scriau sub contract, in sensul ca erau legati de termene. Eu as fi foarte bucuros sa gasesc un editor care, sa-mi dea niste bani si sa-mi impuna un termen de pilda de un an si jumatate, pentru a-i da cartea spre publicare.
Din pacate nu am gasit pana acuma un asemenea editor. Si imi pare rau.
Nu are nimeni incredere probabil sa ne dea bani inainte de scrierea unei carti (radem amandoi).
Intr-o zi se va produce si acest fenomen la noi. Increderea in talentul si forta de munca a unui scriitor sa fie rasplatite cu o suma care sa acopere nevoile zilnice. In tot acest timp autorul ar fi concentrat numai pe scrierea cartii.
Rareori scriitorul poate trai din ceea ce publica.
Si in Occident majoritatea scriitorilor daca ar trebui sa traiasca numai din ce vand, nu ar putea rezista. Acolo exista un sistem bine pus la punct, acela al burselor platite care sunt foarte multe. Daca ai un succes de prestigiu (nu vinzi decat doua-trei mii de exemplare, dar lumea buna spune ca ai scris o carte extraordinara), in momentul ala intri intr-un sistem de burse. In America ti se intampla si mai multe: esti invitat sa vorbesti la mari universitati, cu titlul de profesor invitat, cu salariu enorm.
Mai sunt sumedeniile de lecturi platite. Vorbeste despre ele in romanul "Femei" Charles Bukovski.
In Romania nu le-as putea vorbi tinerilor despre meseria de scriitor. Nu exista lucrul asta. In America daca ai carti de succes, esti invitat sa faci cu ei exercitii de scris, sa le dezvalui din tainele nasterii unei carti, fara a avea grade universitare. In fiecare tara ii numeri pe degete pe scriitorii care pot trai fara grija din vanzarea cartilor proprii.
La noi, scriitori foarte buni traiesc intr-o saracie lucie.
Stiu, dar de regula sunt oameni care si-au sacrificat viata numai si numai ca sa poata scrie. Nu ii intereseaza altceva. Ei nu vor in sensul fizic sa faca altceva. Ei cred mult mai mult in destinul de scriitor. Sunt absolut de acord cu ei, dar unii din cauza asta traiesc intr-adevar intr-o saracie lucie. Florin Iaru, care este si bolnav trage ca un caine, stand 10 ore in fata unui computer si castiga destul de bine. Si in Franta si in Germania de exemplu, un scriitor care sta inchis in casa si vrea numai sa-si scrie cartile lui extraordinare, sa stii ca nu o duce deloc pe roze..
Faulkner si-a scris una din capodopere lucrand ca fochist intr-un subsol, bagand carbuni in centrala termica. Musil si-a scris "Omul fara insusiri" cand prietenii au cotizat ca sa stranga o suma de bani acceptabila pentru traiul minim zilnic. Nu l-a interesat sa castige bani. A scris o capodopera, dar era un om de o mare saracie daca s-a ajuns la o cheta publica.
Ce mai vrea, ce mai asteapta scriitorul sa-i aduca opera lui?
Sa castige bani. Cand scrisul nu ii aduce acesti bani, ar trebui, ca pe vremea lui Eminescu sa se faca cotizatii publice.
Este scriitorul roman mai sarac decat altii?
Eu cred ca este o falsa problema aceea ca scriitorul roman e mai sarac decat altul. Nu e asa. Dar asta numai daca stie sa-si organizeze viata intr-un anumit fel si stie sa-se imparta intre scris si o alta munca proprie (pentru ca si scrisul e o munca de multe ori mai epuizanta decat orice alta munca). Cand scrii o pagina buna dintr-o carte ea poate echivala cu a sapa o groapa de cativa metri, chiar mai mult. Esti istovit, esti sleit, cand ai terminat o pagina buna. Iti trebuie un anume timp ca sa te refaci pentru a te apuca din nou de lucru, sa te incarci ca o baterie care a fost scurtcircuitata.
Din pacate (sa nu uitam despre ce vorbeam), situatia materiala a artistilor a stat decand lumea sub semnul provizoratului.
Sigur, asa este. Acum se da o indemnizatie de merit, dar asta numai dupa 60 de ani, cand de multe ori nu mai poti scrie mare lucru, esti epuizat.
60 de ani pentru un prozator nu e o varsta la care sa nu mai poata tine creionul in mana sau sa nu se mai gandeasaca la noi carti.
Am publicat un articol care a fost foarte controversat. Am calculat varsta la care prozatorii romani, evident cei mai importanti, si-au scris marile carti si, spre surprinderea mea, niciunul nu depasea 40 de ani. Vorbesc de cartile care i-au impus, nu de cele care repetau ideile structurate deja. In tinerete se structureaza o lume imaginara, evident pe care nu poti s-o duci la capat, pentru ca nu ai experienta scrisului.
Spre surprinderea mea am constatat ca marile carti au fost scrise intre 32 si 40 de ani. Cele care au venit dupa varsta asta, fie nu au adus nimic important, fie au repetat pe cele de succes.
Si la tine se va intampla asta? Ti-ai dat masura?
Ma tem ca da. Totusi o sa vedem ce se mai intampla. Eu inca mai scriu. Marin Preda a scris "Morometii" la 32 de ani, Breban si-a scris marile romane in prima tinerete... Si nu mai continui cu alte exemple acum.
Am inceput cu strada Sfintilor numarul 8, terminam cu varsta la care se scriu capodoperele in proza. De atunci si pana azi au trecut treizeci si ceva de ani, adica trei generatii de scriitori. Imi vine sa plang, gandindu-ma la cati din cei de atunci nu mai sunt.
Ar mai fi fost multe de evocat, dar cu siguranta altadata.

---

Despre autor: