3 august 1865. In timp ce Alexandru Ioan Cuza era plecat din tara (la Ems, in Germania, spre a urma o cura), Bucurestii sunt scena unor confruntari violente intre precupeti si Armata. Nemultumiti de Ordonanta prin care Primaria ii obliga sa inchirieze gherete si sa nu mai vanda pe trotuar, precupetii, alaturi de negustorii de tutun (revoltati de Legea monopolului asupra tutunului), se napustesc asupra gheretelor, le dau foc, dupa care se indreapta spre sediul Primariei si devasteaza localul. Interventia Armatei pune capat rapid razmeritei. Multimea se imprastie, lasand pe teren 20 de morti si multi raniti.
Ceea ce unii istorici numesc Revolutia din august 1865, iar altii Rascoala precupetilor a fost o afacere strict interna a Principatelor Unite. Ceva asemanator violentelor de la 13 iunie 1990 sau mineriadei din septembrie 1991.
Cu toate acestea, la 21 august 1865, Fuad Pasa, Marele Vizir, altfel spus, primul-ministru al Imperiului Otoman, ii trimite lui Cuza o Scrisoare in care razmerita e apreciata drept ""miscare poporana"", ""rostire a unei nemultumiri generale"". Interventia Ostirii pentru restabilirea ordinii era condamnata in termeni categorici. Domnitorului i se cerea ""sa ia masurile neaparate pentru a satisface, in marginile legalitatii si dreptatii, pasurile natiunii moldo-valahe"".
Cum ii sta bine unui Inalt Stapan, batutul din picior trebuia facut public. Inainte de a fi primita de Cuza, Scrisoarea apare in ziarele frantuzesti de la Constantinopol, la loc de frunte situandu-se Journal de Constantinopole.
Prin Conventia de la Paris, din 1856, Principatele Unite se aflau sub suzeranitatea Portii. Gestul Marelui Vizir avea o anume justificare diplomatica. Pana la cucerirea Independentei, in 1877, Imperiul Otoman isi putea permite asemenea interventii in treburile noastre interne.
Si totusi opinia publica din Principate explodeaza. Potrivit unui ziar francez, ""presa locala, fara exceptie de partide, s-a inteles a vesteji in termeni ai caror energie nu voim s-o imitam (...)"".
Dand curs acestei stari de spirit, Alexandru Ioan Cuza trimite Marelui Vizir, la 29 octombrie 1865, o scrisoare in care omul Inaltei Porti e pus la punct sever, chiar daca in stil diplomatic, pentru gestul sau arogant. Documentul e considerat de unanimitatea istoricilor nostri un act de o demnitate nationala exemplara. Spune Alexandru Lapedatu, membru al Academiei Romane, in comunicarea din sedinta publica a Academiei de la 26 martie 1943, ca acest raspuns, ""ca document, ramane unul din cele mai frumoase acte istorice ale Domnului Unirii"", ""resuscitind in tara sentimentele de mindrie si demnitate ale natiunii"".
Raspunsul Portii?
O alta scrisoare a lui Fuad Pasa, de la 29 noiembrie 1865. Scrisoare care, potrivit lui Constantin C. Giurescu, ""poate fi considerata o adevarata retractare a celei dintii"".
Joi, 9 februarie 2006. Senatul Romaniei voteaza impotriva Ordonantei de Urgenta prin care PNA se transforma in DNA.
Momentul din Senat e o chestiune strict interna a Romaniei. Rezolvarea asa-zisei crize tine in exclusivitate de cetatenii acestei tari. Ai unei tari care, daca nu ne inselam cumva, nu se afla sub suzeranitatea cuiva la ora actuala. Si cu toate acestea, joi, 9 februarie 2006, Ambasada SUA la Bucuresti remite presei un Comunicat in care Senatul Romaniei e pus cu genunchii pe coji de nuca. Incalificabil in stil si continut, textul incalca nu numai demnitatea nationala a romanilor, ci si regulile cele mai elementare de conduita diplomatica.
Sa fie vorba de inabilitatea noului ambasador american, domnul Nicholas Taubman, abia intrat pe taramul diplomatiei, dat fiind ca pana la numirea in Romania n-a stralucit in SUA decat ca membru al clientelei politice a presedintelui Bush?
Evident, nu.
In astfel de imprejurari, daca guvernul unei Mari Puteri precum America e nemultumit de un act de decizie interna al unei tari, ambasadorul puterii respective procedeaza cu discretie. Cere o audienta la seful statului, in cadrul careia isi prezinta pozitia. E o procedura ceruta nu doar de normele diplomatice, dar si de grija de a nu rani sensibilitatea poporului respectiv prin tratarea tarii ca pe o simpla vasala a Marii Puteri.
De ce a ales Ambasada SUA la Bucuresti formula publicitatii zgomotoase?
Din acelasi motiv pentru care ucigasul lui Teo Peter
s-a ales doar cu o mustrare scrisa.
Dinadins.
Pentru a ne demonstra inca o data ca Americii putin ii pasa de demnitatea aborigenilor de la poale de Carpati.
Sunt situatii in care Ambasada SUA nu si-ar putea permite pentru nimic in lume un asemenea gest de primitivism diplomatic. E greu de crezut ca Ambasada SUA de la Paris ar putea da publicitatii un Comunicat de condamnare a unui vot din Senatul francez intr-o chestiune care tine exclusiv de realitatea interna din Franta. Inainte de a face asa ceva, ambasadorul american s-ar gandi la reactia opiniei publice, a sefului statului, a clasei politice.
Nu e cazul Romaniei. Traian Basescu a definit clar pozitia Romaniei fata de SUA prin celebra formula a Licuriciului cel Mare: pozitia fetei de pe soseaua de centura.
In atari conditii, Marele Licurici n-a mai stat pe ganduri inainte de a se descheia la prohab.
A mai facut-o o data. In cazul Teo Peter.
Si nu s-a intamplat nimic.
De ce sa n-o faca si a doua oara?!
Am vazut care a fost reactia lui Alexandru Cuza in urma cu aproape 150 de ani. Principatele se aflau sub suzeranitatea Inaltei Porti, dependente de Puterile Protectoare. Si cu toate acestea, seful statului de atunci a tinut sa dea o replica de o mareata demnitate. O replica a carei semnificatie e cu atat mai bogata de sensuri, cu cat Scrisoarea fusese iscalita si data publicitatii nu de agentul Portii la Bucuresti, ci de insusi primul-ministru al Imperiului Otoman.
Auzit-a cineva de vreo replica asemanatoare data ambasadorului american de seful statului roman de azi, Traian Basescu?
In respingerea gestului brutal al Inaltei Porti, Alexandru Ioan Cuza tinea sa invoce faptul ca Principatele nu mai sunt in situatia de pe vremea fanariotilor.
Vazand lipsa de reactie nu numai a presedintelui, dar si a presei, a politicienilor (cu exceptia salutara a lui Ion Iliescu), avem toate temeiurile sa credem ca Romania s-a intors la vremea fanariotilor. Vremea cand domnitorii romani erau obligati sa suporte papucul apasat de turci pe crestetul lor de simpli vasali.

P.S. A simtit nevoia sa se vare in toata tarasenia asta si ambasadorul Marii Britanii, un domn zurliu, pe numele sau Quinton Quayle. Lasand la o parte stupida sa metafora cu pestii si navodul, repetata cu o incantare infantila si preluata cu deosebit respect de presa tribului de la Dunare, ambasadorul britanic si-a facut un obicei din a incalca normele diplomatice, amestecandu-se nepermis in confruntarile politice interne.
Sa fie, oare, asta expresia faptului ca domnia-sa poate spune in romaneste cele trei cuvinte indragite de orice strain picat pe meleagurile noastre: fetitze, mamaligutza, tzuica?
Nici un politician roman nu l-a pus la punct pe acest domn.
Chiar atat de rau am ajuns?