Un interes, doua interese

In general, cand se vorbeste despre grupuri de interese, accentul cade inevitabil pe ultimul termen. Aproape ca nici nu ne intereseaza cine are un interes, si mai ales ce fel de interes, ci numai interesul propriu-zis, pe care, bineinteles, il desfidem. Asa se face ca, in majoritatea cazurilor, la auzul cuvantului, ne incruntam si privim banuitor. Interes... Hm, deci cineva incearca sa pacaleasca, sa fure caciula altuia, a ta, poate.
Ar fi insa, cred, mai util sa ne concentram atentia asupra intregii sintagme si, inainte, chiar asupra cuvantului ""grupuri"". Utilizarea lui pe scara larga este mai recenta decat s-ar crede; in orice caz, el a fost folosit mult mai des si cu sensuri noi dupa 1989. Grupurile nu erau bine vazute in perioada comunista. Ceea ce conta era ""masa"", care, in principiu, avea un singur interes: ""interesul national"" (totdeauna amenintat), iar in rest trebuia sa fie cat mai dezinteresata.
Ma gandesc, de aceea, daca nu cumva suspiciunea cu care inca privim un om sau un grup ""cu interese"" vine din acea perioada, cand toti eram obligati sa avem un singur interes. Cei care isi doreau altceva de fapt complotau. Cine gandea altfel, cine dorea altfel, cine avea alte nevoi decat ""masa"" era un eretic, merita sa fie urmarit (de Securitate), pus la stalpul infamiei, exclus.
Dupa 1989, societatea ""s-a spart"" in grupuri tot mai mici. Am ajuns, la 16 ani de la Revolutie, o societate de minoritati care interactioneaza, de mici grupuri cu interese adesea divergente. Majoritatile sunt mai degraba simbolice si inoperante. Este adevarat ca cei mai multi suntem romani si ortodocsi, de pilda, dar asta nu inseamna ca aceasta majoritate are prea multe interese comune. Romani fiind, unii locuim la sate, iar altii la orase, ceea ce, fie ca vrem sau nu, ne diferentiaza. Unii dintre noi reprezentam sindicatul, altii patronatul. Unii investim in petrol, altii in industria alimentara, altii in nimic, unii asculta rock, altii manele, unii sunt postmoderni, altii traditionalisti, unora le place sa munceasca, altora sa stea fara sa faca nimic, unii sunt ministri, altii jurnalisti, iar altii specialisti in IT, preoti sau agenti de vanzari. Era sa uit: unii sunt liberali, altii social-democrati, iar altii conservatori, anarhisti sau atemporali. Traim intr-o societate tot mai variata in status-uri, in comportamente, tot mai diversificata in nevoi. Fiecare dintre aceste grupuri are, nu-i asa, interesele sale.
Nu am nicidecum intentia de a merge foarte departe cu aceasta enumerare (as mai adauga, poate, grupul manechinelor care beau apa plata cu lamaie!). Unii sunt cinstiti, iar altii incalca legea. Daca grupurile de mai sus sunt libere sa-si apere interesul, grupul celor care incalca legea ar trebui sa primeasca sanctiunea institutiilor statului. Dar as vrea sa atrag atentia asupra unei frici de grupurile mici, inevitabil minoritare, pe care, mai mult sau mai putin, se pare ca o mai simtim multi dintre noi. Privim, prea adesea, lucrurile sub specia unui singur interes (major), pe care il consideram ca fiind al nostru, si suntem tentati sa consideram ca interesele diverse ale altora sunt nelegitime. Gandim prin excludere, in loc sa acceptam ca pot exista diferente de viziune, puncte de vedere, preocupari, chiar interese divergente. Indraznesc sa cred ca aceasta suspiciune fata de interesul celuilalt ne impiedica sa credem chiar in legitimitatea propriilor interese si, de asemenea, sa reconstruim, democratic, interesul national.
Daca limba romana - si nu limba de lemn - ar face politica, atunci ""viclenia"" ei ar fi atat de rafinata, incat am fi cu totii dusi de nas. De pilda, nu vi se pare extrem de sugestiv ca substantivul ""interes"" este de genul neutru? A avea un interes presupune din capul locului a fi partinitor, a fi de o parte sau de cealalta. Interesul poarta fesul; daca nu am nici un interes, se spune ca sunt dezinteresat, ca sunt, ca sa zic asa, neutru. Or, limba ne spune - insidios - ca poti fi interesat si neutru in acelasi timp, ca asta este chiar de dorit, mai mult, ca interesul este neutru. Fara indoiala ca limba este aceea care judeca si are dreptate.

---

Despre autor: