Prea Fericitul Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, aniverseaza astazi implinirea varstei de 91 de ani. Cu acest prilej, Prea Fericirea Sa va oficia, in cursul diminetii, Sfanta Liturghie in Catedrala patriarhala, inconjurat de membrii Sfantului Sinod. Sfanta Liturghie va fi urmata de un moment aniversar la Palatul Patriarhiei, eveniment la care si-au anuntat participarea personalitati ale vietii publice romanesti, reprezentanti ai altor culte si ai Corpului diplomatic acreditat la Bucuresti. Seara, Patriarhul Teoctist va lua cina impreuna cu persoanele in varsta de la Centrul de Asistenta si ingrijire nr. 1 - Sfantul Vasile cel Mare. Patriarhul Teoctist s-a nascut in satul Tocileni, judetul Botosani, la botez primind numele Teodor. A intrat in monahism la varsta de 14 ani, ca frate la schitul Sihastria Voronei, dupa care a fost admis la Seminarul Monahal de la Manastirea Neamt, fiind inscaunat Patriarh la 16 noiembrie 1986. Este membru de onoare al Academiei Romane, Doctor Honoris Causa al Universitatii Bucuresti si al altor universitati din tara, precum si al Universitatii Catolice din Lublin, Polonia. In exclusivitate pentru ZIUA, Patriarhul Teoctist ne-a acordat urmatorul interviu.
Prea Fericirea Voastra, in urma cu peste 70 de ani, luati calea monahala. Ce amintiri aveti de atunci si cum vedeti toata aceasta perioada pe care ati parcurs-o?
Un noian de amintiri... Le pastrez inca foarte vii din timpul acela si am simtit in toata viata mea, de atunci, si pana acum, in aceste clipe, calauzirea sfanta a lui Dumnezeu, care, in ciuda atator intamplari din viata fiecaruia dintre noi, a facut ca sa raman pe drumul slujirii bisericii noastre, pana in acest loc si pana la aceasta varsta. Pentru care ii multumesc neincetat lui Dumnezeu si ii pomenesc pe parintii mei, Dumitru si Marghioala.
Ei v-au calauzit pe acest drum?
M-ar fi calauzit ei daca stiau de atunci unde voi ajunge. Dar nestiind unde voi ajunge, plecand fara stirea lor la Schitul Sihastria Voronei, de langa Botosani, n-a fost usor... Dupa ce am terminat cursul scolii am plecat la acest schit, dar fara stirea lor. Am incercat sa obtin binecuvantarea lor si vazand ca nu o pot obtine, atunci am plecat: in Duminica Tomii a anului 1928. Cu toate staruintele depuse de ei ca sa ma intorc acasa, am ramas. Apoi, ei tot incercau si ma intrebau, eu fiind elev la seminar, ce am sa ies?, sperand ca voi iesi cel putin popa in satul nostru, care atunci nu avea preot. Eu le spuneam ca aceasta este o taina si ca nu se stie, chiar daca inveti si termini scoala, nu se stie ce vei ajunge, dar ca eu am venit pentru manastire. Ei reluau ideea si ma intrebau daca am sa ajung ca parintele Gherasim, din acea manastire, care era un batran monah, dar slujitor, preot. Parintele Gherasim era un taran, din cei care fusesera casatoriti si aveau vocatie pentru manastire. Eu incercam sa le explic ca nu sunt sigur daca voi ajunge ca parintele Gherasim, pentru ca in manastire ajungi numai dupa o vechime, dupa armata, dupa anumite criterii.
La un timp, mama mea a murit. Doar tatal meu a apucat sa ma vada diacon si a avut o mare satisfactie, dar tot nu era deplin multumit, pentru ca vroia sa vada pentru mine un loc in preotie. Si astazi, in raspunsurile pe care le vi le dau acum, imi dau seama de cata putere aveam ca sa raman la manastire, sa nu ma incante cu ceva lumea dinafara. Ei tot incercau sa ma convinga: sa merg la liceu, la Botosani sau sa ma dea in armata, copil de trupa. Vazusera ca noi in familie - am fost 11 frati si surori "eram incantati de unul dintre cei mai mari dintre noi, care a fost copil de trupa si cand venea acasa, noi, ceilalti frati, ne imbracam cu hainele lui, fara sa ne vada. Si si-au dat seama ca ne placea uniforma armatei. Iata: amintirile din copilarie... Atat de frumoase si atat de instructive...
Ce va tinea atat de legat de manastire? Dragostea de Dumnezeu?
Sigur! In primul rand, cat am putut sa imi dau seama atunci, la varsta de 14 ani neimpliniti, realizam frumusetea bisericii pentru ca mergeam la biserica cu mama mea si am prins acest atasament pentru manastire, cand i-am vazut pe monahi. Ei aveau armata facuta, eu eram o exceptie acolo. Nu te primeau inainte de a face armata. Sigur, am ramas ca sa ajung pana la momentul de a intra efectiv in monahism si Dumnezeu mi-a ajutat. Am simtit ca in drumul acesta atat de lung si de sinuos, am fost ocrotit si sprijinit de Dumnezeu, prin diferiti oameni care au aparut la vremuri si locuri de rascruce. Ca si cum aveam de trecut punti sau diferite piedici si le invingeam cu sprijinul altora. Dumnezeu mi-a ajutat, pentru ca, la seminar, am avut colegi multi care, in cele din urma, s-au casatorit si si-au intemeiat familii...
Ati putea sa ne evocati cele mai mari bucurii din aceasta perioada? Si cele mai mari tristeti, daca au fost...
Sigur, fara bucurii si fara tristeti, viata n-ar avea un continut. Viata trebuie sa aiba aceste componente pentru ca asa putem sa apreciem si valoarea vietii si a mintii pe care o ai, si a puterii lui Dumnezeu, care te ajuta. Tristeti au fost foarte multe. E normal ca pe un asemenea drum si la o varsta ca aceea sa nu se indeplineasca tot ce ai fi dorit. Dar de multe ori, nu tot ce doresti sa faci iti este de folos. Si este mai bine, cu rabdare si cu intelegere, sa lasi la voia lui Dumnezeu sa se implineasca. Au fost si numeroase ajutoare. De exemplu, la seminar trebuia sa am si asentimentul parintilor mei, fiind minor. Cand m-am inscris la seminarul monahal de la manastirea Cernica, la 16 ani, conform regulamentului, nu te primea decat cu asentimentul parintilor, pentru ca deveneai monah. Iar acest lucru, de a obtine asentimentul parintilor, a fost deosebit de greu. Eu ma aflam atunci la asezamantul manastirii Neamt, satul meu era departe de manastire si a trebuit sa merg cu cineva, care l-a convins pe tatal meu. I-a spus ca e seminarul pe care l-a infiintat patriarhul Miron Cristea special pentru monahi.
Stiu ca si Eminescu a stat o perioada la Neamt, infundat in imensa biblioteca a manastirii.
Sigur ca da. Si am mers pe urmele lui, ascultand multe marturii despre el. Am invatat multe acolo, si despre perioada petrecuta de Eminescu in asezamant. Mi-a placut sa invat si mi-am dat silinta la seminar sa imi fac datoria, in conditiile foarte modeste in care invatam atunci, fata de seminariile pe care le avem acum.
Salvat de la moarte de clopot
Biserica continua sa isi desfasoare activitatea, desi cu greutati, in vremea regimului comunist. Cred ca fara rugile continue ale preotilor si monahilor, duhul intunecat al ateismului comunist ar fi apasat si mai rau natiunea. Astazi, la 16 ani dupa caderea comunismului, mi se pare paradoxal ca ateismul sau chiar anticrestinismul se manifesta acut in viata cotidiana, poate chiar cu o presiune mai mare decat pe vremurile comuniste. Cum explicati acest lucru?
O sa va explic, povestind. Pentru mine, cand il ai pe Dumnezeu aproape si invatatura lui, vezi o continuitate. Razbesti mai usor. Sub regimurile de pana in '40, cand am terminat seminarul, erau vremuri grele: cu razboiul, cu ocuparea Basarabiei. Am vazut atunci lacrimile parintilor mei, cazand pentru Basrabia si pentru tara, lacrimile celor din manastiri, dar si rugaciunile lor pentru nadejde ca Dumnezeu ne va ajuta sa biruim. Fratii mei au fost in razboi, au cazut prizonieri, vremurile s-au scurs si fiind din '40-'45 tot in biserica, la facultate, inhamat la datoriile bisericesti, am mers mai departe. Fiind diacon de acum si slujind in fiecare zi, rugaciunile de fiecare zi, dar si greutatile, iti dadeau curaj. Si parca nu le simteai atat de aspre dupa cum erau cu adevarat. Am vazut cu ochii mei cum a sarit in aer, fiind bombardata, Universitatea. Am scapat ca prin urechile acului de un alt bombardament grozav, la Libraria Cartea Romaneasca de langa Universitate. Si s-a dat alarma pentru bombardament: la 4 aprilie 1944. Stiam ca la Cartea Romaneasca este subsol si trebuie sa mergem acolo. Era plin si oamenii imi spuneau: "Vino parintele, vino sa ne rugam sa ne apere Dumnezeu". Dar altii veneau, cu copii... Si atunci, am iesit ca sa le fac loc. De la Universitate, de la statuile lui Mihai Viteazu si Bratianu, am mers sub bombardament, pana la Coltea, la Sfantu Gheorghe, si am ajuns aici, la Patriarhie. Si m-am oprit aici, pe Deal. Clopotul acesta al Patriarhiei, era afara, jos, in fata bisericii. Si atunci m-am adapostit sub el. Asa am scapat! Antiaeriana noastra si-a inceput activitatea si deodata vad, asa din cer, cum cadeau carti suvoi de pe partea aceea de la Universitatea bombardata. Pentru mine au fost minuni dumnezeiesti. Au mai cazut aici la Patriarhie, bombe si din Rasarit si din Apus, pentru ca bombardau si cei din Rasarit si cei din Apus. Au cazut aici, pe Dealul Patriarhiei, sub ochii mei, trei bombe. Nici una n-a atins nici catedrala, nici resedinta noastra. A fost o minune, si am si scris asta, am fost martor. Si, cum spuneam si la inceput, aceasta trecere prin asemenea stari, ne-a intarit. Apoi, in '44, ne-au ocupat rusii.
Cum ati trait acel moment, cu invadatorii pe strazi?
Greu. Bombardamentele continuau. Era frica, erau asteptarile, tensiunea, cu momentele acelea de rasturnare a monarhiei, de plecare a Regelui si de constituire a unui guvern. Cumva, fiecare moment, foarte grav, aducea si o nadejde de continuare a vietii. Apoi, englezii si americanii s-au inteles cu rusii, in '46, si a fost chiar un fel de jubileu, atunci cand a fost recunoscut guvernul Groza. Si asistam, de aici, de la Patriarhie, la fiecare guvern, incepand cu Sanatescu. Urmarind din ipostaza aceasta de slujitor al bisericii, nu erai chiar in valtoarea in care se aflau semenii nostri. Speram ca, totusi, daca este un guvern, se va face o regula. Nadajduiam. Dar peste doua saptamani se forma alt guvern, si alt guvern. De aceea, trecerea aceasta pana la instaurarea regimului comunism am facut-o urmarind din biserica, paralel cu indatoririle bisericesti, cu studiile mele. Pe urma am fost in situatia de a lucra in cancelarie la Iasi, si aici la Bucuresti. Deci, am simtit din pozitia aceasta toate ororile comuniste, dar altfel decat cei care stateau deoparte sau cei care au fost inchisi.
Multi monahi s-au ascuns in munti. Parintele Cleopa a stat ascuns ani in sir, rugandu-se pentru tara dintr-o gaura de doi metri facuta sub pamant, dupa cum ne povestea cu seninatate. Aveati cum sa tineti legaturi cu parintii care se izolasera?
Nu. Auzeam insa multe despre ei dar nu era posibil sa menti legaturi. De unii auzeai, altii dispareau. Cu timpul, cand s-a reorganizat biserica si, in '48, a fost ales Preafericitul Patriarh Iustinian, atunci a inceput pe fata lupta dintre comunisti si Biserica pentru ca Patriarhul era foarte militant pentru apararea valorilor bisericii. Si aceasta continua preocupare te facea ca sa ai o nadejde, ca, totusi, vom iesi la un liman pana la urma. Pentru ca trebuia sa sfintim biserici, sa facem noi preoti, seminarii si facultate de teologie. Pe urma, in '50, am ajuns rector la Institutul Teologic din Bucuresti cu profesorii celebri ai facultatii de teologie de atunci, in frunte cu parintele Staniloaie. Zilnic, de seara pana dimineata, simteai interventiile si supravegherea Securitatii peste tot. Prin credinta, te puteai opune. Cei care am strabatut perioada asta, am trait o confruntare zilnica, permanenta. Trebuia sa fii atent la ce vorbesti si cu cine vorbesti, sa fii atent la ce trebuie sa faci si cu inima si cu gandul si cu fapta, pentru biserica.
Dar, cred eu, era o confruntarea care ne intarea intr-un fel. Dupa '89 ofensiva anti-biserica s-a diversificat imbracand diverse forme, inclusiv culturale. Insa povestiti-ne cum ati trait sfarsitul dictaturii, perioada daramarii de biserici.
Am fost ales aici, la Bucuresti, in toamna lui '86, in noiembrie. Bisericile erau daramate, sistematizarea orasului era in valtoare. In 1987, Ion Dinca, cunoscut prin rolul lui de atunci ca trimis al lui Ceausescu, a venit sa darame Patriarhia. Aceasta a fost cea mai grea incercare.
Nu existau negocieri cu comunistii
Cum aveau loc aceste negocieri cu comunistii, in momentul in care ei spuneau "vrem sa daramam o biserica"?
Nu exista nici o negociere. Cat am fost mitropolit la Iasi, dar n-am avut nici un caz. Aici era inaintasul meu. Noi incercam, interveneam, dar stiu ca niciodata nu au existat negocieri propriu-zise. Cele care ii impiedicau pe ei, fie le mutau, fie le daramau. Cand am venit, multe erau daramate.
Dar cum ar fi fost sa nu avem nici macar aceasta Catedrala Patriarhala?! Povestiti-ne cum ati reusit sa o salvati. Si cum a fost cu Sfanta Vineri?!
Cand s-a vacantat scaunul si am avut obligatia sa vin, ca mitropolit al Moldovei, atunci le-am spus ierarhilor, mitropolitilor de atunci si ministrului Cultelor, ca eu indeplinesc aceasta indatorire a mea de loctiitor, dar nu tintesc ca sa raman aici, sa vin aici, ci, dimpotriva, ca vreau sa raman la Iasi. Aveam atunci 75 de ani. Pana la urma, Colegiul Electoral Bisericesc m-a ales aici. Mi-am dat seama ca urmeaza o perioada de mare tragedie pentru mine. Aceste daramari erau incepute, si atunci am preluat aceasta problema. Eu intervenisem deja la primarul Constantin Olteanu pentru biserica Sfanta Vineri care era, cum foarte frumos spune parintele de acolo, parintele Bogdan, acum de la biserica Sf.Gheorghe Nou. Povesteste foarte frumos cum el era la Sfanta Vineri si mie primarul mi-a spus "a fost si parintele pe la mine si eu cred ca nu se va darama Sfanta Vineri, ca i-am aprobat lucrarile de restaurare". Biserica a fost foarte frumos restaurata. Am intervenit si pentru biserica Sfantul Spiridon Vechi, dar, totusi, s-au daramat si doar biserica Bucur Ciobanul am salvat-o atunci, slava Domnujlui. Despre aceasta scrie si Constantin Olteanu, in cartea lui acum. Dar totusi au lucrat cand eu aveam o vizita oficiala in Austria, la Viena, pentru sfintirea capelei din Viena inaltata de romanii de acolo, cu sprijinul vienezilor, in amintirea despresurarii Vienei din razboiul Europei cu turcii. Cand am plecat, Olteanu mi-a spus ca nu crede ca va fi daramata pentru ca a aprobat sa se faca restaurarile. Fiind la Viena, am auzit ca Sfanta Vineri s-a dus. Toate se petreceau cu mare inspaimantare, asa cum s-a incercat si cu Patriarhia. Dinca a povestit, din inchisoare, cum a fost cu biserica. Si spune corect, ca m-am opus, ca am invocat fel de fel de motive.
Cum ati facut?
Nici eu nu stiu. N-as mai putea repeta cele patru ore de stat de vorba cu ei atunci, si cu amenintari, dar si cu argumentele mele ca nu se poate. El imi cerea un consimtamant, iar eu spuneam "este imposibil, domnule Dinca. Sustin pana in ultima clipa, orice s-ar intampla cu mine, ca nu pot sa le spun credinciosilor ca eu am consimtit". Iar el imi zicea: "Cum sa fac, ca ei nu sunt obisnuiti cu asemenea raspunsuri".
Ei, Ceausestii?
Da. Si i-am zis: "Atunci gasiti dvs o cale si, daca vreti, impreuna cu ei, veniti sa vedeti inauntru Patrairhiai. A luat telefonul si se repezea la telefon la cineva, dar auzeam ca nu era nici un ecou in telefon, vorbea singur, ca sa vad eu. Atunci i-am zis "veniti cu doamna" sa vedeti ca este imposibil de mutat tot ce e aici si ca noi nu ne misca din loc. De aceea, dupa revolutie, vedeti si acest spatiu si alte spatii care sunt si intreaga consolidare a palatului am facut-o si in amintirea acelor momente. Ca un fel de multumire lui Dumnezeu si inaintasilor nostri si ca cel harazit dupa mine sa gaseasca ceva corespunzator. Acum aici este si resedinta mitropolitilor, episcopilor.
Si totusi ati fost atacat de cei interesati in sadirea semintelor raului cu informatii false, cu armele minciunii.
Sigur, cu aceste arme. Am inteles ca am fost atacat, dupa revolutie, ca fiind omul lor. Eu mi-am facut insa datoria, indiferent in ce posturi am fost, alaturi de patriarhul Iustinian si de ceilalti ierarhi si mitropoliti, in conditiile de atunci. Nu se putea altfel. Daca te aresta, te aresta, te scotea din miscare.
Astazi se lucreaza altfel pentru a se zdruncina unitatea Bisericii. Biserica este atacata, in alte moduri. Suntem martori, victime sau combatanti intr-un razboi cultural care tinteste inclusiv fiinta natiunii. Ce trebuie sa faca tinerii de astazi pentru a nu fi victime ale acestei agresiuni concertate?
Aici e o problema mai grea si nu m-as incumeta mai ales eu ca sa dau aceste directive, pentru ca este o situatie cu totul speciala. Nu e vorba numai de tinerii nostri, de generatia noastra, e vorba de un angrenaj psihologic si cultural, tehnic, cu totul de alta natura ca sa se poata porni la o educatie a tineretului. Cu credinta. Ceea ce se cuvine: sa fie in invatamantul mediu seminariile si in invatamantul universitar facultatile de teologie incadrate in universitati. La acest lucru ma gandeam eu, sperand ca se vor crea conditii pentru ca tineretul nostru universitar, avand in universitate aceasta plantatie de teologi, sa poata sa faca o imbinare potrivita. Evident ca sunt si activitati potrivnice bisericii, intr-o libertate prost inteleasa. Dar este si un castig: s-au inmultit facultatile de teologie, s-au inmultit seminariile, s-a inceput cu religia de la gradinita, avem preoti asistenti, teologi si pana la liceu. E un mare lucru. Si in scoala medie si in scoala primara este o deschidere fata de Mantuitorul Hristos, fata de biserica Lui, de preoti, de tot ce constituie credinta. Frica este ca nu cumva sa patim ceva cu aceasta globalizare. Si sigur ca aici insisi parintii si tinerii au o obligatie mare, nu doar biserica. Pentru a apara familia, copiii, valorile cu adevarat vesnice ale lumii, crestinismul.
Sunt semne ca noi trebuie sa fim cu mare luare aminte
Asta imi aduce aminte ca in Constitutia Europeana s-a refuzat introducerea acestui preambul privind civilizatia crestina, radacinile Europei si iata, Constitutia nu a mai fost aprobata. A cazut, chiar in patria Revolutiei.
Sigur. Regretatul Papa Ioan Paul al II lea a insistat foarte mult pentru acest preambul. La toate bisericile din lume. Si noi, toate bisericile din Romania, am intervenit.
Recent, la Consiliul Europei, tot in Franta, la Strasbourg, Adunarea Parlamentara nu a reusit sa adopte o rezolutie de condamnare a comunismului. Desi suntem la 16 ani de la caderea Zidului Berlinului.
Sunt semne ca noi trebuie sa fim cu mare luare aminte. Dar aceasta luare aminte nu ne-o putem exercita politiceste sau prin fel de fel de manifestari inutile, ci prin statura noastra, ca fii ai Bisericii, credinciosi, ai Evangheliei; ca statura noastra sufleteasca si faptele noastre romanesti sa vorbeasca mai mult. Pentru ca noi mergem acum cu un intreg tezaur de valori in Europa. Si depinde de noi daca aceste valori le putem arata acolo in toata frumusetea lor. Reprezentantii nostri, delegatii nostri, daca pot, sa arate Europei ca Europa are radacinile crestine.
Ca si Romania.
Sigur, noi suntem crestini de la Sfantul Apostol Andrei, ei mai tarziu, dar, totusi, avem o Europa crestina. Marturisesc toate acele catedrale frumoase care se inalta spre ceruri, si manastiri stravechi si cultura straveche.
Una dintre aceste fapte cu care am putea veni in Europa ar putea fi si condamnarea comunismului. Ar fi necesar in Romania sa condamnam comunismul, sa facem un proces al comunismului?
Noi biserica si eu personal, credem ca astfel de condamnari, prin vorbe, sunt goale. Indeosebi, chiar si cele frumoase, daca nu sunt insotite de fapte. Adica, este o credinta a unui om aceasta, el e liber sa creada sau sa nu creada, e convingerea lui sociala. De vreme ce partide sunt ingaduite in toata lumea, este greu sa te astepti ca sa le condamne un for suprem. Daca semnele religioase nu sunt intelese, daca un cuvant nu este inteles si nu se doreste sa fie prins in Constitutia Europei, atunci e greu de asteptat la ceva concret. Poate fi o asteptare zadarnica.
Preafericite Parinte, daca noi, romanii din tara, o ducem cum o ducem, cei din jurul granitelor o duc si mai rau, fiind supusi, in continuare, unui proces de desnationalizare, fara ca statul lor mama sa poata face ceva. Nu stiu de ce, dar aparatul actual nu prea se foloseste nici macar de instrumentele europene pentru a ne fi aparati conationalii. Cum am putea sa ii ajutam direct pe acesti romani?
Daca binevoiti, noi am inscris volume cu ce a facut biserica noastra, din '90 pana acum, pentru romanii din jurul nostru, pentru romanii de peste Ocean, de peste mari si tari. E mult de spus si ar putea parea pentru mine ca un fel de fala.
Eu stiu ca biserica face. Dar ceilalti?
Si presa are datoria sa ia din izvoarele noastre si sa dea mai departe. Scrieti. Au fost evenimente mari: de exemplu, reactivarea Mitropoliei Basarabiei...
Dupa parerea mea, cea mai mare victorie diplomatica a Romaniei in acesti 16 ani a fost readucerea Mitropoliei Basarabiei la Biserica mama.
Nu am avut eu personal merite in privinta aceasta. Asa au fost imprejurarile, cu oameni de actiune. Si atunci, am reusit si iata, Justitia europeana, a recunoscut-o.
A fost o batalie castigata chiar cu imperiul rus....
Cu Patriarhia Moscovei nu ne-am putut intelege, suntem in dialog, dar noi nu putem accepta oferta lor: ca acolo sa fie un centru romanesc, dar nu religios. Ne spun ca nu vor ierarhi, ci doar un preot. Si eu zic, bine, dar asta este cu totul o sfidare, Sanctitatea Voastra, la adresa credinciosilor din Basarabia. Majoriatea este de limba romana iar ei sunt de credinta roman-ortodoxa. Si rusii sunt ortodocsi, dar dupa cum noi recunoastem structura Patriarhiei Moscovei la Chisinau - ca Vladimir a fost pe aici chiar de cateva ori - atunci trebuie in mod fratesc, o reciprocitate... Nu obligam noi. Dar care dintre preoti doresc sa faca slujba in limba romana sau sa apartina de mitropolia aceasta avand libertatea lor, noi nu ii obligam. Or ei au exercitat pana acum presiuni asupra Mitropoliei, asupra Mitropolitului...
Foarte multe. Chiar ca au fost si atacate unele biserici.
Da! Parintele Petru, Mitropolitul, daca are o vrednicie, o are pe aceasta de a fi ramas, de a fi rabdat si de a fi ramas neclintit la locul lui. E adevarat ca am intervenit si noi cu ajutoare. N-au avut episcopie niciodata si ramasese o ramasita. Am reusit ca sa avem acum acolo episcopie foarte buna.
Cu ce alte probleme se confrunta Biserica in jurul granitelor?
Cu saracia. Romanii sunt foarte saraci si trebuie sa ii mai ajutam si noi. Mai sunt si altele, le-ati mentionat. Insa trebuie ca si factorii responsabili de la noi, politici, cum a spus Traian Basescu acum la Kiev: cum tratam noi minoritatiel sa le trateze si ei. Ce drepturi au ucrainenii la noi sa aiba si romanii acolo. Asa ar trebui. A zis bine...
Presedintele Basescu e original
Ce parere aveti despre presedintele Basescu?
E bine, bine, sigur ca da. In ce priveste Biserica, respecta autonomia si libertatea bisericii si este stapanit de ganduri, bune, in a sluji tara in felul in care dansul, in mod original, o slujeste. Asta e foarte bine.
Presedintele Basescu zicea, a propos de reunificarea natiunii, ca o solutie minimala ar fi intre granitele UE, dar dadea de inteles ca exista si o alta solutie, maximala sau normala, unirea Basarabiei cu tara. Credeti ca este posibila?
Nu cred ca este posibila, astazi. Sunt greu de imaginat acum formule, inainte de a se definitiva ceea ce circula pe bolta Europei. Daca bolta Europei acum se va limpezi, vom sti cu totii ce anume functioneaza intr-un fel sau in alt fel.
Daca bolta Europei se va limpezi, vom putea vedea aceasta Unire?
Nu stim cum se va limpezi. In ce stadiu va ajunge. Si cand zicem pe zile este o notiune complexa, din punct de vedere fizic chiar.
De ce credeti ca Rusia se impotriveste cu atata putere pentru a lasa Basarabia?
Dupa cum se stie, Rusia a avut aceasta tendinta de a avea iesire la Bosfor inca de acum cateva sute de ani. A intrat in mintea bolsevicilor, a comunistilor, si pentru ei este o normalitate, nu mai putem sa ne intrebam de ce.
Ce credeti de politica lui Basescu la Marea Neagra?
Nu intram in sfera politica. Eu ma mentin in atmosfera si in limita Bisericii. Biserica Ortodoxa n-a avut niciodata pretentia sa dea lectii de politica sau de norme, ci dimpotriva, sa cultive virtutile omului, care are menirea sa fie transfigurat, sa ajunga la Dumnezeire, deci pune accent mult pe persoana umana. De aceea, proclamarea sfintilor se face personal, de aceea, in biserica, ne pomeneste la slujba pe nume, dar si poporul lui Dumnezeu in intregimea lui. Sunt niste limite.
M-am intalnit cu regretatul Papa si inainte de '89
Dar totusi, diplomatia bisericeasca stiu ca lucreaza. De exemplu, Dvs v-ati intalnit, in 1989, cu regretatul Papa Ioan Paul al II-lea. Puteti sa evocati acel moment, mai ales ca intalnirea a avut loc intr-un moment in care Zidul Berlinului nu cazuse.
Inainte de 1989, m-am mai intalnit o data cu Papa: in 1984. Am participat la o conferinta la Torino si ne-am facut prieteni. Noi am avut prieteni cu Vaticanul, si cu Viena, cardinalii respectivi cu care ne-am intalnit noi atunci erau fratii nostri, aproape ortodocsi. Admirau vesmintele noastre, randuielile noastre, si, prin mijlocirea lor, am fost pentru prima data, in 1984, la o Audienta generala. De data cealalta am avut mai mult curaj, pentru ca mergeam in India, o delegatie bisericeasca, si ei ne-au oferit ospitalitatea lor. "Prevazandi ca va fi o furtuna acolo, in India, i-am spus ministrului Cultelor ca trebuie sa stam o zi unde aveam escala, la Roma. Atunci eu am zis "este sigur, daca noi acceptam ospitalitate la Roma, este sigur ca si o datorie a mea, ca mergand acolo, sa il vad pe Papa. Nu sa cer, dar, daca se ofera, mai mare greseala daca nu accept. Daca sunt oaspetele lor, e de negandit aceasta. Eu va spun sigur de acum ca este intalnire, daca ne ofera apartamente acolo. Si el n-a vrut, n-a intervenit. Cand m-am urcat in avion, delegatul sau care m-a insotit, mi-a spus "va rog, tovarasul ambasador de la Roma sa ne dea un telefon daca aveti in program intalnire cu Papa". La aeroport am fost primit oficial, cum am fost primit si acum, tot oficial, cu cardinali. Acolo am vazut in program, la ora 11.00, audienta. Era langa mine ambasadorul, la dreapta, si am subliniat acolo, ca sa se uite. Ori n-o fi vazut, ori n-o fi citit. Ne-am despartit, noi am mers cu dansii la Vatican, am intrat in programul care era si am ajuns inainte de a merge acolo. Stateam a doua zi toata ziua si seara plecam. La fiecare dejun sau mic dejun sau cina, erau tot alti cardinali cu care ne intretineam. Sigur, cand venea cineva de dupa Cortina de Fier era pentru ei o noutate, mai ales ca ei mai fusesera la noi si ne cunosteam. A doua zi, cand ne pregateam sa mergem, si i-am spus ca eu ma pregatesc de intalnire, aratandu-i ce ii duc Papei, ce le duc cardinalilor...
Ce cadou i-ati dus Papei?
I-am dat intai Biblia lui Serban Cantacuzino, pe care am editat-o noi in editie jubiliara, trasa literar si o icoana pe sticla cu Maica Domnului, frumoasa, din Ardealul, si cu o marama din aceea ardeleneasca, foarte frumoasa. L-am luat in delegatie pe Inalt PreaSfintitul Iustinian, pe PreaSfintitul Epifanie de la noi si profesori consilieri de la Teologie. Ne pregateam, cand a venit unul fugind si spunand "vine domnul ambasador si este suparat". Ai nostri, cand au aflat, au fugit. Eu le-am zis "nu va indepartati, veniti incoace, parintilor", si "bine ati venit dle ambasador". Si el a zis, poruncitor, asa, "vrem sa vorbim in patru ochi". "Imi pare rau, dle ambasador, dar, aici, la Roma, nu se obisnuieste vorbire in patru ochi", i-am spus. "Trebuie sa stie toata delegatia, luati loc parintilor". A fost foarte suparat pentru ca a primit telefon ca sa nu am intalnire cu Papa. "Pai nu vedeti ca noi ne-am pregatit, peste o jumatate de ora, nu se poate..." Iar el mi-a zis "atunci raspundeti Dv". "Oricum nu ma lasam eu in nadejdea Dvs. In strainatate, nu va suparati, dar eu fac politica bisericeascai. Eu i-am zis "imi permiteti sa va spun ca Dv ati facut o greseala mare si imi produceti mie o greutate, ca de ce sa vada ei aicea ca veniti si cu aceasta ingerinta. Ei asteapta sa ne conduca la Papa si asa noi vorbim ca suntem liberi, ca ne bucuram de libertate, iar Dv le-ati dat acum pilda de ce libertate ne bucuram. Ati facut o greseala". A plecat suparat, fara sa ne mai salute. Primirea la Papa a fost foarte calda, cum se stie. Dar, sigur, pentru ei, a fost un semn de mare curaj, de a pastra sentimentele de credinta, comuniunea bisericeasca. N-am stat numai zece minute, cat era prevazut in protocol, ci am stat o jumatate de ora, in patru ochi, am vorbit, cu foarte multa atentie. Am vorbit despre misiunea de la Parohie a preotilor, a manastirilor, misiunea noastra, a bisericii, relatiile noastre cu organismele internationale bisericesti. Si despre popor. M-a intrebat de unde sunt. Spunandu-i ca sunt de la Botosani, a facut un gest aparte, asa "Aaa, Moldova, da!".
Papa Ioan Paul al II-lea spunea despre Romania ca este "Gradina Maicii Domnului" si unul dintre visele lui era sa vada reunificate bisericile.
Aceasta metafora a luat-o tot de la noi, tot din Rasarit. Ea circula ca pentru Sfantul Munte Athos. Se spunea ca este "Gradina Maicii Domnului". Este o metafora cunoscuta in ortodoxie, iar el cu aceasta ne-a incantat, adica ne-a atribuit, nu fara temeiuri. Iata, sfintii pe care ii proclamam acum nu sunt gradinarii Maicii Domnului? Staretul Gheorghe de la Cernica si mitropolitul Grigore de la Caldarusani, mitropolitul Dosoftei si cuviosul Onufrie unde am intrat eu in manastire si unde i-am purtat cu mainile mele moastele imprejurul bisericii. Stiu ca la ziua cuviosului Onofrie se faceau un cult local, erau slujbe cu lumanari, ca m-am dus sa vad marul lui, care se numea "marul lui Onufrie", dar nu numai merele erau bune, ci si fruzele le luau credinciosii pentru sfintire. Avem multi martiri. Asta inseamna "Gradina Maicii Domnului".
Preafericite Parinte, cand incepe construirea Catedralei Mantuirii Neamului?
Sunt, din clipa in clipa, cu emotie in asteptarea intrarii terenului acordat in inventarul Bisericii. Sunt in emotiile primirii acestuia si, imediat, incepem lucrarile de amplasament si cat mai curand punem Sfanta Cruce in locul sfintei mese unde va fi. Sunt convins ca vom avea acolo biserica si in legatura cu aceasta trebuie sa stim ca a fost o lucrare a lui Dumnezeu. In aparenta, aceasta cautare a amplasamentului poate fi vazuta ca o stangacie a mea, ca n-am stiut sa ma orientez, si poate fi reala si aceasta. Poate fi si o rea vointa din partea altora, dar eu vad aici un fapt vrednic de Gradina Maicii Domnului, pentru ca pe locul acela au fost sase biserici demolate. In funte cu biserica zidita de Mihai Viteazul, care, din fericire, exista acolo, ascunsa dupa bloc, si cu Schitul Maicilor, si cu alte biserici, Biserica Postavaru, unde, se spunea la un moment dat, ca Mihai Viteazul n-a mai ajuns la manastirea lui in vreme de primejdie si a intrat in biserica si a ingenuncheat, rugandu-se acolo, la Maica Domnului. Deci este o vointa divina ca sa fie acolo altarul rascumparator si vesnic aducator aminte al celor care au suferit. Si atunci, sub comunism, dar si acum, a preotilor si a credinciosilor, acest altar este lucrarea lui Dumnezeu. Cu sprijinul si ajutorul credinciosilor, cred ca Dumnezeu imi va ajuta sa ridicam Catedrala cat de curand. Pentru Romania!
Multumim, si La multi ani, Parinte!