In ziua de 2 februarie, acad. Alexandru Zub, presedintele Sectiei de Stiinte Istorice si Arheologie, a rostit discursul de receptie cu tema "Discurs istoric si ego-istorie", din care redam cateva fragmente. Raspunsul a fost dat de acad. Camil Muresan.
Incercari de ego-istorie
O initiativa demna de subliniat, sub unghiul cunoasterii-de-sine a istoricului profesionist, e volumul scos de Pierre Nora sub titlul Essais d'ego-histoire (1987), opera colectiva, a carei menire era sa determine o seama de istorici importanti la confesiuni utile sub unghi cognitiv. In viziunea initiatorului, culegerea amintita nu insemna nici suita de autobiografii literare, nici marturisiri intime, nici profesiuni de credinta, nici tentative de psihanaliza, ci eforturi de a lamuri propria istorie ca si cum ar fi istoria altuia.
Se voia depasita astfel prejudecata obiectivitatii in domeniu, iar pe de alta parte, plasarea prezentului sub privirea istoricilor. Era timpul ca acestia sa iasa la lumina, subiectivi cum sunt, pentru a-si explica munca si a se defini ca unelte ale comprehensiunii. Atitudinea fata de prezent cunostea o semnificativa mutatie, propusa de altfel si anterior de unii profesionisti ai domeniului, intre care N. Iorga, a carui insistenta consensuala se cunoaste. P. Nora indica, el insusi, cateva repere la indemana, citand cartea lui Ph. Aries, Un historien du dimanche (1980), alaturi de alte demersuri memorialistice de interes pentru tema. Ele se cuvin amintite e.g. Si in acest cadru: Michel Winock, E. Labrousse, E. Le Roy Ladurie, Pierre Goubert, Mona Ozoaf, Alain Besancon, G. Dumezil.
Un asemenea florilegiu autobiografic, in sensul definit de editor, indica un ceas bun al istoriografiei si merita sa fie comentat, cum a si fost, gratie caracterului sau insolit. Metadiscursul lui Nora din partea finala a volumului constituia un prim pas, menit sa releve noutatea initiativei si sa legitimeze ego-istoria ca specie istoriografica. Numai enuntarea temelor antamate de fiecare, de-a lungul unor trasee inca deschise, ar ocupa multe pagini, configurand in fond ceea ce s-a numit "teritoriul istoricului". O "constiinta totalizanta" e recognoscibila la mai toti ego-istoricii care depun astfel marturie despre aventura lor profesionala.
Opisul tematic e la fel de interesant, pe cat de complex, tinand anume de marea extensie adusa de "noua istorie", in sensul globalitatii, sau de Foucault pe linia "istoriei generale". Marile exemple raman cele oferite de Braudel si discipolii sai, cu ambitia de a construi un corp solidar. "Caci exista o comunitate istorica, o koine care, dincolo de itinerarii diferite, familii de spirite si opozitii politice, uneste corporatia asupra unor obiective care nu sunt doar profesionale si permite sa se adune pentru proiecte comune, ca acesta, cu barbati si femei pe care de altfel totul ii separa".
Facand aceasta remarca, P. Nora constata ca un tip de ego-istorici prefera studiul meticulos al societatilor umane (G. Duby) pe cand altii (R. Girardot) fac din istorie un obiect de curiozitate nativa si cauta imaginile intime. Intre ei, nuante fara numar, imposibil de sistematizat momentan. In ansamblu, se admit "doua tipuri de trezire a sensibilitatii istorice: una critica, reactiva, distantata, atenta la intervale si masurand contrastele; alta facuta din atasament, seductie si aprofundare. O istorie a filiatiei si a identificarii; o istorie a distantei. O istorie a sinelui si o istorie a celuilalt".
Sub zodia apetitului cognitiv
Aventura intelectuala a istoricului se consuma sub semnul indoielii, inteles nu ca urmare a unui spirit ezitant, ci ca dubiu metodic, ca modalitate de a privi si chestiona realitatile. "Apprendre a douter" e deviza lui, se poate spune, in spirit cartezian, cu mentiunea ca dubiul intra in sistemul sau de gandire, se invata deci si se cultiva profesional. O imensa munca de "laborator" ii pregateste discursul destinat publicului, iar ceea ce rezulta sta sub semnul relativitatii, al unei fatale neimpliniri. Simplul fapt ca scrie in prezent si la prezent ii asigura insa un anume dinamism, o extensie de orizont ce se vadeste benefica in ansamblu.
Unul dintre chestionatii din Essais d'ego-histoire, Pierre Chaunu, scrisese de altfel un autoportret, ca introducere in volumul La mémoire de l'éternité, in care discursul istoric si propensiunea metafizica se ingemanau deplin. Regasirea memoriei, intr-o lume amnezica, i se parea o necesitate inexorabila. "Nu poti separa, cand exerciti meseria de istoric, propria ta aventura de aceea a tuturor oamenilor", nota Chaunu, sensibil la armonia pe care istoricul trebuie sa o realizeze cu memoria alteritatii si dispus la confesiune, cu toate ca era convins de inapetenta istoricului la memorialistica: "Les historiens n'ont pas coutume de se confesser". Cu sau fara temei? Mai toata opera lui Chaunu, atat de vasta, e plina insa de intruziuni confesive, un lung discurs despre sine in raport cu lumea, cu istoria, cu eternitatea. "J'etais l'enfant de la morte", spune el in Autoportret, pentru a relua formula in volumul scos de Nora.
Georges Duby, medievistul de talie mondiala, e mai sceptic in privinta genului. El nu vrea sa-si povesteasca viata toata, ci numai o parte, cea de un interes mai larg, pe care inclina sa o numeasca ego-laborator sau ego-faber. El vrea sa contribuie la definirea "meseriei de istoric", punand-o sub semnul bucuriei, al jubilatiei profesionale, insa ramane sceptic cu privire la capacitatea istoricului de a manifesta, in auto-comentariu, obiectivitatea cea mai deplina. Sub acest unghi, Georges Duby nu inova. La o masa-rotunda, initiata de revista Arc, el rostise, in dialog cu Jacques Bonnet, Michel de Certeau, Julia Kristeva s.a., idei asemanatoare, insistand asupra relatiei dintre mit si imagine in Evul Mediu.
Cautand a defini "scrisul istoric", Michel de Certeau se intreba, la randul sau, "ce-i ascunde sau ce-i explica acea analiza". Istoricul e mereu implicat subiectiv in reconstructia trecutului, cu atat mai mult cand e vorba de propria-i devenire.
Se poate descrie "aerul timpului"? Michelle Perrot a incercat sa o faca in partitura sa de ego-istorie, insistand - cum era si firesc - asupra anilor de copilarie si adolescenta, decisivi pentru orice fiinta umana, dar mai ales pentru cine transforma timpul in materie de studiu sistematic. In cazul de fata, memorialul se inscrie intre un mesaj patern si unul transmis fiicei sale, de la tata asadar la nepoata, incluzand trei generatii, in care timpul a cunoscut schimbari sensibile, insa avand si elemente care sa-i asigure coerenta, continuitatea de la o epoca la alta.
René Rémond se prezinta in acelasi volum ca un "contemporan al contemporanului", glosand pe seama indispozitiei confesive a istoricului, dar facand el insusi marturisiri menite a raspunde la intrebarea: "Cum am devenit istoric?" Formatia intelectuala, inrauririle, meseria, experientele, iata marile teme ale autobiografiei gandite ca secventa de ego-istorie.
Disciplina istorica l-a aparat pe RenČ RČmond de sistem, de orgoliul explicatiei ultime, de spirit doctrinar si sectarism ideologic. Ea l-a imunizat apoi contra utopiilor de un fel sau altul, contra schimbarii radicale a existentei colective, ferindu-l de marile ispite ale veacului XX. Putina istorie duce la indiferentism si scepticism, mai multa istorie vindeca poate de aceste neajunsuri.
Ca in orice descriere a unei vieti umane, Jacques Le Goff si-a pus, in L'appetit de l'historien, problema testamentului. Dar a trebuit sa constate ca nu are a lasa decat putina memorie, susceptibila sa-i lege existenta de aceea a noilor generatii de istorici, ei insisi artizani ai memoriei. Ca sa se implineasca in posteritate, istoricul nu are nevoie de notari, ci tot de istorici. Jacques Le Goff introducea astfel o nuanta personala in excursul sau, punandu-si existenta sub zodia apetitului cognitiv.
Nostalgia timpului
Pierre Chaunu a cunoscut si el impulsul "noii istorii", elaborand insa o formula proprie, "istoria seriala", menita sa exploreze mai bine trecutul. Se recunoaste la el, dupa cum s-a spus, un "elan vital spre o istorie ascetica si combativa", la originea careia sta o dramatica experienta personala, aceea a pierderii timpurii a mamei sale. "Fils de la morte", asa se numea el insusi in "autobiografia" din Essais d'ego-histoire. Asemenea paranteze a deschis si in alte lucrari, toate de un interes eminent.
Inserierea volumului Essais d'ego-histoire in Bibliotheque des Histoires e nu mai putin semnificativa, pluralul sugerand un proiect de abordare multipla a domeniului. Se regasesc in aceasta serie studii despre "scrisul istoric" (Michel de Certeau), idei si mentalitati (G. Duby, M. Foucault, F. Furet, Mona Ozouf etc.), imaginarul medieval (Jacques Le Goff, E. Le Roy Ladurie), istoriografie (Santo Mazarino, A. Momigliano, K. Pomian), pentru a nu mai pomeni marea sinteza colectiva, condusa de Nora insusi, Les lieux de memoire".
Memoria si ego-istoria se afla, dupa cum se vede, intr-o buna relatie, iar eseurile coordonate de P. Nora nu fac decat sa o puna din nou in valoare. Discutiile aferente, nu mai putin semnificative pentru pulsul momentan al discursului istoric, par sa promita o continuitate benefica, una de la care se pot astepta insemnate mutatii si in sfera sintezei.
Abia schitata in randurile de mai sus, tema ego-istoriei e susceptibila de aprofundari si nuante, pe linia unui proiect ce se contureaza deja in ansamblul istoriografiei. Am avut ocazia unei scurte sistematizari in acest domeniu, pornind anume de la relatia cercetatorului cu istoria imediata, de la statutul sau de martor si interpret totodata, pentru a-i defini succint straduintele autocognitive, in cadrul ego-istoriei, pe plan universal, ca si in spatiul romanesc.
Modalitatile de expresie comporta de altfel o varietate inepuizabila, de la simpla insemnare jurnaliera la pseudo-epistolar, de la amintiri si memorii la autobiografiile redactate cu precautie de istoric, tot mai numeroase si mai greu de sistematizat in zilele noastre. Prefata, dialogul, interviul, seria "par lui-meme" etc. fac deja parte din panoplia ego-istoriei. Un asemenea "camp" nu e lesne explorabil si nu ingaduie deocamdata sinteze integratoare.
In acest spirit, ego-istoria invita desigur la o veghe de sine continua, dar si la "haute surveillance", cum ne indeamna staruitor un analist al istoriografiei contemporane.
Istoricul e tinut si profesional sa se ocupe de igiena memoriei sale, sa o curete de paienjenis, de scoriile inutile, de ceea ce un bun exeget al temei numea "nostalgia mincinoasa a timpului". Ocultarea istoriei recente, a propriei istorii, e in multe cazuri o forma de ipocrizie, un fel de a evita confruntarea cu sine, in raport cu raspunderile impuse de epoca.
Istoria ca discurs e tot mai mult un pariu proportional cu utilizarile ei parastiintifice, dupa cum au dovedit unii analisti ai fenomenului. Ea se afla de aceea, in mod firesc, sub supravegherea statului, a politicului, dar si a societatii, care ii impune adesea rezerve, taceri, amnezii asumate. Constient de situatie, istoricul cauta sa-si obtina autonomia, dreptul de a emite un discurs personal, in acord cu viziunea sa despre lume si cu datele extrase din examenul materiei. Ego-istoria il ajuta sa-si obiectiveze propria situatie".