Rolul doctorului Kerjentev din piesa lui Leonid Andreev ii mai adauga o istorie si un destin in galeria personajelor interpretate. Un destin aparte, dominat de absurd, presarat de confuzii si ambiguitati, asumat, pana la identificare cu acela al eroului tragediei, de catre Mircea Rusu - alias Versinin din "Trei surori" de Cehov, Iason din "Trilogia antica", Vaska Peppel din"Azilul de noapte" al lui Gorki, Protasov din "Cadavrul viu" de Tolstoi. Unul si acelasi cu eroii pieselor shakespeariene Laertes ("Hamlet") Troilus ("Troilus si Cresida"), Sebastian ("Noaptea regilor") etc., etc. "Atunci cand urc pe scena, Mircea Rusu nu mai exista", imi marturiseste actorul, intr-un scurt ragaz pe care si-l permite intre repetitii si filmari. Incerc sa inteleg cat isi mai apartine siesi, dupa ce coboara de pe scena, in tot acest continuum de "istorii" trecute in propria biografie - pentru un timp sau pentru totdeauna -, unde si cum incepe rolul "colectionarului de vieti", traite, iubite, invinse sau depasite in fata spectatorilor sau chiar si in viata sa publica.

- Domnule Mircea Rusu, cum a traversat biografia dumneavoastra eroul tragic, revoltat de injustitia soartei, nebunul fara speranta de intoarcere in normalitate: doctorul Kerjentev?

- Ideea a apartinut, in totalitate, lui Felix Alexa. Rolul sau a fost decisiv. Nu in toate piesele regizorii au un aport substantial. Eu i-am oferit toata increderea mea lui Felix si, daca la alte piese am mai avut cate ceva de spus, in "Gandirea" am urmat intocmai indicatiile lui; m-am lasat modelat de el intru totul. Pe de alta parte, afluenta spectatorilor, pe care nu am intuit-o la acest gen de piesa, vine sa imi confirme speranta mea in reintoarcerea acestora catre teatru, catre arta adevarata. Vad ca spectatorul roman a inceput sa renunte a se uita, de dimineata pana dimineata, la televizor si, mai ales, reusesete sa se desprinda, la sfarsitul saptamanii, de pijama, de papuci si de telecomanda si sa vina la teatru. Chiar ma surprinde, pentru ca, de multe ori, am avut senzatia ca o parte a publicului vine la teatru doar pentru a se amuza. Am constatat, insa, cu mare incantare, ca exista si alt tip de public, sensibil la valorile artei dramatice, un public mult mai pretentios, mai exigent decat cel de acum 20-30 de ani.

- Cum ati reusit sa va asumati lumea plina de indoieli, rataciri, prabusiri a personajului interpretat?

- A fost o truda foarte mare, fiindca atunci cand citesti acest text, lucrurile pot fi - si sunt - usor confuze. Iti pui intrebarea de ce el a iubit o femeie si nu i-a spus niciodata? De ce i-a spus-o prea tarziu? De ce a ucis si apoi nu a cautat sa inteleaga ceea ce facut pentru a profita de situatia creata, dupa comiterea crimei? Nu am inteles gestul lui final. Abia in ultimele repetitii, dupa cateva luni bune de lucru, am reusit sa vad dimensiunea personajului. Si tot atunci am inteles ca nu trebuie sa avem neaparat argumente pentru tot ce ni se intampla. A cauta argumente, in fiecare secunda, este minunat. Dar noi, ca persoane, in societate, avem argumente pentru toate gesturile sau vorbele noastre, pentru intamplarile prin care trecem? Nu cred. Si atunci de ce l-as fi judecat pe Kerjentev? De ce i-as fi intors pe dos opera acestui mare scriitor rus?! Cu acest personaj se intampla ceva foarte straniu. De altfel, este foarte bizar ceea ce se intampla cu noi toti, pentru ca, desigur, sunt foarte multe lucruri in viata fiecaruia dintre noi pe care nu le putem explica, pana la urma, intru totul. Revin la intrebarea dv. privind modul cum mi-am asumat tensiunile eroului, prabusirile, drama lui. In general, lucrul meu la un rol nu se opreste niciodata; incerc sa inteleg ce se intampla cu personajul, de la un spectacol la altul. Cred ca impulsul si travaliul firesc de a stapani un rol nu se sfarsesc niciodata, decat atunci cind piesa nu mai figureaza pe afis. Si, poate, nici atuncia€¦ Efortul este, intr-adevar, mare, dar bucuria implinirii este atat de mare, in acelasi timp, incat truda este insignifianta. Spectacolul in care joc rolul lui Kerjentev ma umple de bucurie pentru ca imi da posibilitatea sa trec prin mai multe genuri de sentimente, trairi, intamplari - ceea ce raspunde pretentiilor mele. Eu cred ca un actor trebuie sa-si modeleze personajul, sa treaca prin mai multe etape, care ii solicita o varietate de trairi.

- Este, in acest mod de a va construi personajul, si amprenta profesorului dv., maestrul Ion Cojar?

- Evident, si ii multumesc profesorului Cojar, care ne-a invatat sa ne iubim personajul si, in acelasi timp, sa ne luptam cu el, sa nu consideram niciodata ca il stapanim sau ca el ne stapaneste cu totul. Treptat, am ajuns la performanta de a-l considera o parte din mine: cu cat trece timpul, cu atat il iubesc mai mult, pentru ca il inteleg mai mult.

- Doctorul Kerjentev, cercetatorul devotat muncii lui de laborator, ucide dintr-un dor nemarturisit. Iubiti, deopotriva, negura din sufletul lui si negraita durere ce razbate fie in prezenta celorlalte personaje - a Tatianei, de pilda, femeia pentru care ucide - fie atunci cand exclama, dupa moartea celui de-al treilea urangutan: "Jaipur moare de tristete!"a€¦ va asumati chiar totul dintr-un personaj?

- Eu caut sa ma simt bine cu toate personajele pe care le interpretez, pentru ca, desi la repetitii sunt semne bune sau mai putin bune, in momentul in care bate gongul si urci pe scena, trebuie sa fii impacat cu tine insuti. Nu poti aparea oricum in fata spectatorilor care si-au rupt cateva ore din viata lor sa vada un spectacol de teatru. Asa ca desi nu am iubit toate rolurile de la inceput, pana la urma mi le-am asumat si au devenit ale mele. In a€śGandireaa€ť, trecand peste tragismul personajului Kerjentev, ceea ce ramane in sufletul meu este groaza singuratatii, spaima lui de singuratate. El este un om singur, iar acest sentiment este propriu (si) aceluia care s-a ocupat prea mult de munca lui si care uita de viata personala, de sufletul lui. La un moment dat, Kerjentev isi da seama ca s-a rupt de lume si atunci vrea s-o imbratiseze, fara a sti cum anume. Si chiar daca revine, e posibil sa nu-i mai convina sau sa nu stie ce importanta sa-i acorde. Pentru el, toate astea nu-si mai gasesc rostul. Din pacate, se dovedeste a fi asa si pentru un actor, in viata de zi cu zi, fiindca zbuciumul din sufletul unui personaj este atat de mare, incat cu greu ii mai da voie sa se dedice cu totul vietii personale.

- Ati mai avut un sentiment asemanator si dupa alte roluri interpretate?

- Da. Piesa lui Tolstoi "Cadavrul viu", "Inima de caine" dupa Mihail Bulgakov, sau spectacolul pe care putina lume l-a vazut pentru ca a avut o soarta nefericita," Darul Gorgonei", montat de Victor Ioan Frunza, mi-au lasat acelasi sentiment.

- Credeti ca un actor devine un sumum de biografii, un colectionar de vieti care intra discret in propria lui viata, imprumutandu-i cate ceva din psihologia personajelor create, din reactiile si atitudinile lor?

- Este fara doar si poate adevarat ca fiecare rol isi pune amprenta asupra vietii omului-actor. Oricat am vrea noi sa ne detasam, sa uitam de un anumit rol, nu se poate sa nu ramana ceva, din personajul acela, in constientul sau subconstientul nostru, in sufletul, in inima noastra. Este sigur ca ramane. Si daca reactionam cateodata incat ne miram si noi de atitudinea noastra, este pentru ca, sa zicem, Iasa, Versinin, Iason, Laertes sau Sebastian, au ramas undeva si isi cer dreptul la opinie. Si atunci si-o spun. Opinie care nu stiu daca este de fiecare data a actorului, ci poate a eroilor care s-au perindat, timp de cateva luni sau ani, prin viata lui.
***
L-am vazut pe Mircea Rusu in rolul titular din a€śGandireaa€ť. Un nebun perfect, care-ti lasa impresia ca drama lui se petrece aievea si nu intr-un spatiu conventional, pe scena. Daca veti merge, aveti ce vedea!