Inainte de a fi un poet remarcabil, poate chiar un mare poet, Adam Puslojic este un personaj fantastic in spatiul nostru dunarean. Am scris despre el cu alt prilej, facandu-i un portret in care semnele livresti se amesteca, observ, cu elemente luate din icoanele lucrate de pictorii naivi romano-sarbi. Chipul lui, amestec de asprime taraneasca si lumina mistica, incurajeaza asemenea desene apocrife. Am recitit, zilele acestea, acest portret prietenesc si l-am comparat cu fotografiile si desenele facute de altii, publicate acum de Tudor Nedelcea la sfarsitul unei culegeri masive de versuri scrise de Adam Puslojic in limba romana: Trimitor de vise. Portretele seamana si nu prea seamana intre ele. Intre timp, poetul iesit din Valea Timocului si-a sporit numarul de ani si chipul lui de sfant atonit este aproape in intregime cotropit de o barba deasa si sura ce se uneste inextricabil cu pletele, sure si ele, ale unui poet romantic intarziat si agitat. Nu are stare, vine mereu de undeva sau pleaca undeva. Azi este la Oradea, maine dai de el la Calarasi inconjurat de prieteni, recitind cu glas mesianic poeme in romaneste si sarbeste, in fine, Adam Puslojic este un fantast si un boem dintr-o rasa aflata, din nefericire, pe cale de disparitie. L-am reintalnit zilele trecute la Muzeul Literaturii Romane unde si-a lansat volumul citat mai sus. Nu venise, evident, singur. Era insotit de primarul din Zaicear, de primarul din Calarasi, de pictorul si poetul Firulovic din Negotin si de multi alti prieteni sarbo-romani, vrajiti si manipulati, nu stiu cum, de acest vlaho-sarb din celesta Cobisnita, cum spune el satului in care s-a nascut. Sunt uluit, la randul meu, de acest prieten loial si neobosit al lui Nichita Stanescu si Marin Sorescu, vitalitatea si fantezia lui aproape ca ma strivesc. Il ascult recitindu-si poemele cu glas tunator mesianic, ii urmaresc gesturile, ma uit atent la fata lui tragica si darza. Ce-i cu omul acesta, ma gandesc, cum reuseste sa adune atata lume in jurul lui si s-o molipseasca (acesta este termenul) si s-o puna in miscare cu fantasmele sale dunarene?
Adam Puslojic este, nu mai incape indoiala, un poet autentic, un poet rasaritean in care clocotesc (folosesc inadins acest termen, se va vedea deindata de ce!) pasiunile, frustratiile, umilintele, reveriile spatiului balcano-dunarean. Nu stiu daca trebuie sa-l laud sau sa-l plang, boema balcanica nu se mai poarta in lumea buna de azi, fantasmele poetului de la Dunare nu mai au pret, specificul a devenit o povara, in fine, filmele lui Kusturita si concertele lui Goran Bregovici continua sa starneasca interes, dar ele n-au reusit sa reabiliteze, in ochii euroscepticilor europeni, spatiul balcanic. Nici poetii, nici pictorii pe care aceasta lume sud-dunareana continua sa-i dea. Mari poeti, ca Vasco Popa, mari pictori ca Tarculea, prietenii lui Adam Puslojic. Sa fie o intamplare ca toti trei sunt vlahi si ca ei au stiut sa fructifice stratul nostru cultural comun? Un fenomen pe care ar trebuie sa-l examinam cu atentie, fara fantatism localist, dar si fara spaime si complicitati europeniste. Un spatiu cultural putin cunoscut in complexitatea si profunzimea lui, cel putin in ceea ce priveste creatia spirituala. Din cand in cand descoperim cate un prozator, un poet sau un eseist de marca, asa cum este, de pilda, Iovan Ducic, un filosof al culturii cu nimic mai jos, am mai scris odata, decat Unamuno, Ortega y Gasset sau Malraux. Eseurile lui, splendide, nu sunt cunoscute cum trebuie. El vede lumea europeana dinspre partea ei rasariteana si o judeca (vreau sa spun: o imbogateste spiritual) cu inteligenta lui cultivata si plina de imaginatie. Nu-i singurul, desigur, in aceasta parte de lume lovita de brutalitatile istoriei si de ignoranta occidentului. Daca in privinta istoriei, nu avem prea multe de facut, in ceea ce priveste ignoranta occidentala avem, cred, ce face, si anume: s-o provocam, s-o micsoram, s-o informam si, astfel, s-o descurajam. Exista o experienta a Estului si exista, negresit, o cultura a Estului (ma gandesc, in primul rand, la cultura care a trecut prin experienta de o jumatate de veac a totalitarismului) pe care trebuie s-o impunem. La drept vorbind, putini o cunosc si nici chiar noi intre noi nu ne cunoastem. Poeti ca Nichita Stanescu, Vasco Popa sau Marin Sorescu - ca sa ma refer doar la cei care nu mai sunt - sunt europeni de rasarit si, in epoca lor, au ilustrat in poeme admirabile fantasmele acestui spatiu de cultura din care au iesit, in fond, cel putin doua mari fenomene spirituale europene: tragedia si filosofia greaca si, mai tarziu, cultura bizantina...
Ma gandeam la toate acestea ascultandu-l si, apoi, citind poemele lui Adam Puslojic pline de Ñvise din abise". Despre ele, in numarul viitor.