O carte mai putin obisnuita, surprinzatoare chiar si pentru cei care-l cunosc indeaproape pe autor, publica pianistul si compozitorul Mircea Tiberian, un nume familiar nu numai cercului mai mult sau mai putin restrans al iubitorilor acestui gen de muzica, ci si scriitorilor bucuresteni carora, nu o data, le-a "prefatat" sau "postfatat", generos, prin recitaluri, lansarile volumelor. E vorba despre "Note despre muzica si note muzicale", aparuta in urma unui proiect initiat de Ioan Cristescu si realizat cu sprijinul Fundatiei Pro Helvetia si al Muzeului National al Literaturii Romane, la Editura Charmides din Bistrita, condusa de infatigabilul Gavril Tarmure.
Marturisesc ca m-am apropiat cu oarecare sfiala de un asemenea op (bilingv, in romana si engleza, ilustrat de desenele lui Marcel Bunea si insotit de doua CD-uri exemplificatoare), nefiind un impatimit al jazz-ului si temandu-ma ca termenii folositi de muzicolog imi vor ramane straini; sfiala si temeri nejustificate, dupa cum mi-am dat repede seama. Caci Mircea Tiberian prezinta materia preocuparilor sale cu claritate, fara ostentatia specialistului ("si fara a cadea in pacatul didacticismului", cum remarca, just, prefatatorul Florian Lungu), ba chiar stie sa se faca "simpatic" dezvaluindu-ne cu autoironie dificultatile compozitionale prin care a trecut, esecurile, rateurile ("am reactionat putin exagerat spre sfarsit trantind - acesta e cuvantul! - doua-trei acorduri pe care le regret la fiecare auditie"). "Exercitiu de sinceritate" conceput pe noua nivele, unul adresat publicului larg, "amator" (in sensul latin al termenului) de jazz, celalalt vizand cunoscatorii, cartea lui Mircea Tiberian este si o scurta istorie a grupului international "Interzone" si-a avatarurilor lui muzicale, completata cu observatii de mare finete (de genul: "Daca l-am aseza pe Enescu alaturi de Eminescu, atunci Jora si Constantinescu s-ar situa pe acelasi palier cu Rebreanu, Blaga, Arghezi sau Camil Petrescu") si de un "Fragmentarium" de succinte meditatii, aproape toate de retinut prin concizia si expresivitatea lor. Ma opresc doar la una: "Relatia omului cu lumea sunetelor este discontinua.
Perioade de «incapacitate emotionala» alterneaza cu momente in care totul se leaga si capata inteles. Acest lucru e valabil si pentru cel care canta, si pentru cel care asculta. La nivel de grup, exista situatii in care anumite genuri de muzica sau intregi perioade istorice isi pierd semnificatia si ies din zona de interes. In stilul lui Andrei Plesu, am putea spune ca «Ingerul» acelor epoci se afla in pauza sau, pur si simplu, tace".
In concluzie, o carte de raftul intai.