Rareori se intampla ca o carte sa intruneasca sufragiile criticii si ale publicului, sa ajunga in randul celor mai bine cotate opere in acelasi timp in care a devenit un best-seller de circulatie internationala. Acesta a fost cazul romanului "Ceai in Sahara", scris de Paul Bowles in 1949 (Editura Humanitas, 2005, traducere de Alex. Leo Serban), a carui notorietate a cunoscut un reviriment spectaculos dupa 1990, cand Bernardo Bertolucci a realizat o impresionanta ecranizare, avandu-i in rolurile principale pe John Malkovich si Debra Winger.
Chiar la inceputul acestui roman despre o cutremuratoare aventura initiatica in desertul african se vorbeste despre doua moduri de a face o calatorie. Americanul Port, care bantuie fara tinta prin Sahara, alaturi de sotia lui si de un vag prieten, considera ca "turistul" isi asuma intotdeauna cultura in care s-a nascut, privind lumea prin lentila ei, in timp ce numai "calatorul", neancorat spiritual in nici un spatiu, poate percepe noutatea fara a fi influentat de tabuuri si prejudecati. Deosebirea aceasta e cu bataie lunga mai ales astazi, cand circulatia intre culturi a devenit atat de facila si a generat o adevarata moda a jurnalelor si a fictiunilor de calatorie, dintre care multe sunt exotice si pitoresti ca niste vederi ilustrate. In mijlocul productiei de gen, romanul lui Bowles (si filmul lui Bertolucci) suna ca un acord de hard-rock intr-o melodie oldie siropoasa. Si comparatia muzicala nu e complet fantezista: Police-ul lui Sting, inspirandu-se din roman, compunea prin 1983 un cantec care chiar asa se numea, "Tea in the Sahara".
Paul Bowles insusi a fost un calator innascut, unul dintre cei mai mari din secolul trecut. American de origine, si-a petrecut o parte din tinerete la Paris, unde a cunoscut crema artistica europeana (Sartre, Cocteau, Tzara, Dali...), dupa care s-a retras la Tanger, unde si-a stabilit cartierul general pentru viitoarele incursiuni pe mai toate continentele lumii. Achizitioneaza si o insulita de langa coasta Ceylonului, care i-ar fi placut pentru ca nu era despartita de Polul Sud decat prin ape. Incepand cu anii '60, la resedinta marocana a lui Bowles sosesc ca in pelerinaj reprezentantii cei mai influenti ai generatiei beat, tinerii (pe atunci) nonconformisti Burroughs, Ginsberg sau Kerouac, care il recupereaza imediat ca precursor.
Africa lui Bowles nu seamana cu nici o imagine a continentului pe care am mai intalnit-o in literatura. Nu se poate descrie decat prin categorii opuse, raspunzand reactiei eroilor, care se simt sufocati si totusi atrasi irezistibil in inima lui. Desertul e un decor strain si totusi intim, o prezenta din ce in ce mai pregnanta, inspaimantator de straina si jenant de intima, care scormoneste in suflet si distruge lent toate sistemele de autoaparare. E greu de spus care Sahara este mai coplesitoare: aceea orbitoare si tacuta (nepotentata prin coloana muzicala) din film, sau cealalta, torida ziua si aproape inghetata noaptea, din carte.
Am lasat la urma elementul cel mai socant, surprins si el de minune in pelicula lui Bertolucci. Bowles il "omoara" pe Port dupa vreo doua treimi din roman, lasand-o pe Kit ravasita de durere in mijlocul pustiului, prada usoara tentatiei si pericolelor. Sotia iubitoare, care isi otravea constiinta reprosandu-si o idila banala, o ia acum de la capat si se arunca fara nici o tresarire morala intr-un ménage à trois cu doi barbati dintr-o caravana, intr-o casnicie poligama si o aventura de o noapte cu un tanar cu pielea ca de abanos. Pariul lui Bowles de a distruge conceptul traditional de personaj e castigat pe doua cai: prin moartea eroului in mijlocul povestii si prin atentatul la unitatea psihologica a eroinei, supusa presiunii instinctelor pana cand personalitatea ei cedeaza in fata tendintelor entropice.
In cateva cuvinte, un roman mai infricosator decat un film horror si mai erotic decat o duzina de carti cu material explicit si cu pretentii literare.