Draga cititorule, am sa-ti fac azi o mare rugaminte. As vrea sa uitam, impreuna, pentru zece minute, de averile lui Nastase, de afacerile lui Copos, de mistretii lui Tiriac, de uratenia si murdaria lumii in care traim, de necazurile noastre de toate zilele. In loc de toate astea as vrea sa-ti spun acum o poveste frumoasa. Frumoasa nu pentru ca am s-o scriu eu frumos pentru tine - de fapt, eu doar am s-o consemnez minimal - , ci pentru ca este adevarata. Am citit tone de literatura, povesti de toate mainile si de toate felurile, de la povesti cu taranci care nasc pe camp la povesti cu femei care-si iau zborul infasurate-n cearceaful pe care l-au intins pe sarma. De fiecare data am simtit, ca un fior, cand povestea a fost adevarata. Cea care urmeaza mi-a fost spusa de un prieten, intr-o seara de iarna, in indepartata Viena. Pe masa mea de brad, in mansarda unde locuiam, erau doua pahare cu bere si un masiv aparat Nikon pe a carui lentila grea, indreptata spre fereastra, se vedea o geana de violet. Cu doi ani in urma, prietenul meu a plecat la Berlin pentru catava vreme, ca sa-si aduca niste lucruri din fosta lui locuinta. Era o iarna adanca si stralucitoare. Neavand nimic de facut, si-a luat aparatul foto si a iesit in oras ca sa faca poze. A mers in Tiergarten, unde in dimineata aceea soarele era orbitor. Destui oameni in parc, unii plimbandu-se, altii facand jogging, femei pe banci, aplecate peste carucioare de copii... O multime de corbi mari, cu ciocuri masive, pasind grav prin zapada... Amicul meu inghitea aerul rece si vana imagini, rasucindu-se in vant si prinzand aici un platan incarcat de zapada, cu un frumos efect de lentila datorat soarelui piezis, acolo vreun copilas infofolit, incercand sa se suie pe o banca... Mainile rosii ii inghetasera pe corpul negru, metalic, al aparatului.
Deodata, vede cu coada ochiului ceva neobisnuit. Se intoarce si ramane brusc nemiscat, temandu-se sa si rasufle. Un corb masiv, solemn, sarise brusc pe umarul unei femei tinere si ramasese acolo, profilat pe zapada, privind cu ochiul sau negru obrazul femeii. Aceasta, cu umerii infasurati intr-un sal cu franjuri, se speriase la inceput, dar, vazand cum un tanar cu aparat foto ii face semne disperate sa nu se miste, incremenise cu un zambet pe jumatate amuzat, pe jumatate resemnat, pozandu-i cu corbul pe umar. Pasarea zburase apoi intre ei, amicul meu ii multumise femeii si mersese mai departe pe alee, pozand un cuplu in varsta abia tarandu-si pasii pe langa banci, un flasnetar cu o mare pisica gri intr-un paner si cu un prepelicar adulmecand langa el, iar dimineata se varsase intr-o amiaza cu arome de imbiss-uri. Tanarul se-ntorsese la Viena, se aruncase in proiectele lui de arhitectura, in viata lui de om singur care mananca sandviciuri si doarme doua ore pe noapte, in muzica lui care mergea nonstop, chiar si cand el nu era acasa... In marunte povesti amoroase ce se terminau, de regula, cu un one-night-stand. Trecusera astfel doi ani goi, cum fusesera toti cei zece de cand se stabilise in orasul imperial.
De curand, pe un santier, cunoscuse o decoratoare nemtoaica pe care, intr-un moment mort, o invitase la o cafea. Au discutat despre filme si despre blog-uri. Au trecut la povesti personale si la pareri despre viata. Au continuat sa se vada cateva zile, pana cand, teribil de indragostiti, au ajuns inevitabil in patul prietenului meu din Viena. Pe cand se-nsera si stateau goi unul langa altul, tanarul a scos o cutie cu pozele sale cele mai reusite, aratandu-i-le cate una iubitei sale, care fuma respirand linistit. Deodata ea se ridica insa in capul oaselor, cu o poza intre degete: ""Pai, asta sunt eu! E de necrezut!"". Se privira o clipa uluiti peste fotografia cu o femeie tinand un corb pe umar, apoi se-nfiorara ca in fata unui lucru teribil de frumos, al unei frumuseti insuportabile si chinuitoare. Nu recunoscura nici acum, in chipurile lor, fotograful si femeia de pe banca din Tiergarten, desi ea isi amintea la fel de bine ca si el scena de acum doi ani. ""Mircea"", imi spuse amicul, lasand jos paharul cu bere, ""oricum ai lua-o, statistic sau in orice alt fel, ceea ce ni s-a intamplat nu putea sa se-ntample. Dac-ar fi fost intr-un film sau intr-un roman, ar fi fost considerat complet neverosimil..."".
Dupa inca doua-trei zile de intalniri pasionate, femeia se intorsese in Dusseldorful in care locuia impreuna cu sotul ei. Mai vorbisera o vreme pe Yahoo Messenger si apoi totul se terminase definitiv. Iar eu, ascultandu-l pe prietenul meu, care tacuse si privea fix aparatul de fotografiat de pe masa, nu ma puteam gandi decat la un vers din Bob Dylan, pe care-am si-nceput sa-l fredonez, pe cand seara cadea ca intr-un faimos tablou: ""My love is like a raven/At my window, with a broken wing""...