Victorie pe toata linia! Contributiile la asigurarile sociale s-au redus cu doua procente! Adica de la 49% la 47%, ceea ce inseamna ca angajatorul nu va mai plati 32%, ci 30%. Inseamna ca e multumita si Coalitia de guvernamant, care a promis asta inainte de alegeri, e multumit si FMI ca mai slabeste din stransoare mediul de afaceri, iar de oamenii de afaceri ce sa mai vorbim! Un singur lucru ramane neclar: De ce trebuie sa plateasca patronii 30% - CAS, si angajatii 17%?
Explicatia oficiala ar fi ca ""Asa-i si-n UE"", acolo unde exista un model ""bazat pe solidaritate, care da posibilitatea asigurarii unei protectii adecvate la nivel social"" - dupa cum preciza mai de mult liberalul Tariceanu. Din pacate insa, asta tot nu ne dumireste de ce angajatorul trebuie sa se preocupe mai mult decat angajatul de viitorul sau. De ce la noi, in Romania, patronul contribuie la pensie cu 20,5%, iar salariatul numai cu 9,5%, la sanatate cu 7%, fata de 6,5%, iar la somaj cu 2,5%, fata de 1%? Poate ca n-am inteles noi cine beneficiaza de pensie - angajatorul sau angajatul?
Mai bine s-ar recunoaste adevarul. Daca angajatul (atentie, nu angajatorul!) si-ar pune problema: ""Am cotizat suma X, vreau banii inapoi cand ies la pensie"", statul n-ar avea replica, in cazul in care angajatul ar fi contribuitor majoritar sau exclusiv. Asa cum stau insa lucururile acum, platind mai putin decat intreprinzatorul, salariatul nu poate ridica pretentii. Banii lui se dematerializeaza. Nu exista o corelatie directa intre ce da si ce primeste, ci numai un sistem piramidal care-l alimenteaza pe cel care ajunge primul la pensie ori pe cel care se imbolnaveste mai repede.
Ba Romania a mai nascocit ceva. Desi asigurarile sociale se percep sub forma unor procente din salariu, ajutorul pentru cresterea copiilor se restrange la o indemnizatie in suma fixa. Adica nu se face nici o diferentiere intre aceia pentru care munca e a doua religie si aceia pentru care singura grija e sa mai faca un copil, pentru a incasa bonusul de 8 milioane lunar. Dupa care, cand micutul face primii pasi, il trimit la cersit ca sa-l creasca altii in timp ce ei mai pun de unul.
Am ajuns exact la punctul nevralgic. Ce trebuie, de fapt, sa faca fiscalitatea? Intr-o abordare corecta, singurul sau rol este acela de a stimula MUNCA. De aici vin castigurile din care se percep taxe si contributii, din care se poate face apoi si protectie sociala. Pentru asta e nevoie, evident, de locuri de munca pe care insa angajatorul nu le poate crea daca e sufocat de biruri care n-ar trebui sa-l priveasca. Iar angajatul in loc sa urmeze calea naturala de a pleca sa lucreze pentru patronul care-l plateste mai bine - si apoi sa cotizeze pe cont propriu la un fond de pensii privat - , e multumit daca ramane macar la serviciul amarat unde lucreaza acum. Asa ca, in final, se consoleaza cu salariul mic, dar sigur preferat in toate sondajele, pana cand uita cum se munceste.
Si, in definitiv, ce e statul atunci cand da pensii sau asigura sanatatea? Doar un prestator de servicii. Daca angajatorii si angajatii platesc, atunci au tot dreptul sa ceara. Nu participa, nu pretind. Da, dar daca si patronul, si salariatul alimenteaza un buget in care banii isi pierd mirosul, cu ce ne alegem? Cu inca un monopol. Un cartel al luptei cu saracia, in care o armata de birocrati vegheaza la pastrarea dreptului suveran al politicienilor de a strange bani de la toti si de a distribui numai celor la care au interes.
Iar lucrurile nu se opresc aici, fiindca politicianul insusi se duce sa-i susure tainic proletarului ca, daca n-ar fi supramunca, angajatorul nu s-ar alege cu plusvaloarea. Si ca, daca n-ar fi clasa politica sa-i apere pe oamenii muncii, capitalistul i-ar exploata ca pe caii de povara, iar cand n-ar mai fi munca tot ca pe cai i-ar impusca. Si-atunci, ce sa vezi? Angajatul ajunge sa spuna ca angajatorul e dusmanul de clasa, nu cel care i-a creat conditii sa castige o paine. Iar despre stat, ramane cu impresia ca-i o forta supranaturala, nu cel mai prost prestator de servicii.
Din nefericire, in orice alt loc unde de procesul de distributie a resurselor nu se ocupa ""mana invizibila a pietei"" postulata de Adam Smith, ci mana politizata a statului, dupa o perioada de euforie apare frica de schimbare. Acolo unde intre ""economie"" si ""de piata"" mai apare o sintagma: ""sociala"", se vad reculuri in topul competitivitatii.
Explicatia nu-i deloc grea. Acea mana invizibila este un mecanism, iar un mecanism nu poate fi corupt. In schimb, mainile politicienilor si birocratilor se pot afunda pana la cot in banii altora, ca doar cine imparte parte-si face.
Asta e cu contributia la asigurarile sociale. Dupa ce angajatorul si angajatul sunt extorcati pe rand, promitandu-li-se unora protectie fata de ceilalti, politicienii se grabesc sa stearga urmele.
Statul se imprumuta la scadente atat de lungi, incat urmasii-urmasilor, care achita nota de plata, nu vor mai sti a cui a fost responsabilitatea - a pretinsilor liberali de acum sau a social-democratilor dinainte.