In prima clipa, ideea artistului Victor Ciobanu de a infiinta o academie de arta pentru netalentati mi s-a parut o gaselnita.

Pentru gaselnite, avem intelegere, dar nu si consideratie. Gaselnita e un fel de nici o idee, care aduce insa a ceva mai bun. E ceva care surprinde, dar daca o sa-ti pui intrebari, te jenezi de cata importanta ai putut sa-i dai. Ulterior, am gasit ca ideea pictorului Ciobanu e aplicabila. Talentatii cu adevarat sunt putini. Noi, cei care n-am dat examen la o facultate de arta ii privim pe cei care si-au probat acolo lipsa talentului ca pe niste neterminati. Ca si cum un netalentat, niciodata dovedit, e in chip legitim mult deasupra celui dovedit.
Ce-ar putea face la o clasa de pian un om care n-are nici o chemare pentru muzica? Probabil ca netalentatul ar incepe sa simta un pic de chemare. Daca nu pentru interpretare, macar pentru ascultare. Pictorul Ciobanu si-a dat seama ca numim talent capacitatea unora de a imita repede si convingator geniile. Se pleaca de la premisa ca tinerii, care dau examen la facultatile de arta, o fac pentru ca iubesc arta. Carierele de tot modeste ale unor absolventi dovedesc insa si contrariul. Trebuie ca si arta sa-i iubeasca pe ei. E ca in dragostea dintre barbat si femeie. Iubesti cu patima o arta, ai face orice pentru ea, te pui rau cu familia pentru ea, cu societatea, iar arta, ingrata, se uita numai la altii si, la un moment dat iti intoarce spatele, ca si cum nu existi.
Bine, bine, veti obiecta, dar de ce facultati, cand programa scolara la clasele mici include desenul si muzica? Raspunsul tine de firescul cu care urmeaza una dupa alta varstele: abia la maturitate oamenii isi pun serios si, de regula, cu discretie problema dotarii naturale pentru arte. Cercurile pentru amatori rezolva cumva niste complexe. Infiintarea unei Academii pentru cei care se socotesc sincer refuzati la impartirea talentelor ar insemna un drum deschis catre bucuriile dintai ale artei. La Paris, o sculptorita care are prieteni printre artistii veniti din Estul Europei mi-a oferit o explicatie foarte corecta. Nevoia atat de romaneasca de a fi ori primul, ori nimic, e paguboasa. La voi, unde abia de va numarati cateva sute de pictori, e simplu sa ajungi pe o pozitie fruntasa in breasla. Faci tot ce-ti sta in puteri, ca sa convingi tara ca esti cel mai bun si ai sanse sa reusesti. Dar aici, intr-o metropola unde forfotesc zeci de mii de artisti din toata lumea, unde succesul e loterie curata, lucrurile se simplifica mult. Cel mai bine e sa faci arta asa cum poti si numai de placere. Sa nu te iei la intrecere cu toti. Nu-ti pui intrebari prostesti in ce priveste talentul si sansele. In Romania, poti
sa-ti masori talentul cu unul si cu altul si sa traiesti intr-o continua frustrare, ca in campionatul de fotbal. La Paris, toate locurile din fata sunt ocupate definitiv. Lupti si tu ca in oricare profesie, pentru existenta, nu pentru fotoliile de geniu. Vrei sa te indrepti spre o arta, ca sa-ti fie viata mai plina? E treaba ta, nu a societatii! Dar de ce sa fie arta un chin si o intrebare fara raspuns - cat talent mi-a dat Dumnezeu? - cand poate sa fie o nesfarsita descoperire?