Nu imi aduc aminte ce m-a determinat in 1987 sa aleg Facultatea de Mine. Conjunctura, poate. Pe vremea aceea, un inginer de subteran castiga, nu gluma. A fost, poate, si traditia - tata fiind si el inginer minier. Nu in ultimul rand, la Petrosani se intra mult mai usor decat la facultatile tehnice din Timisoara.
In imaginea colectiva, ortacii sunt, de o buna bucata de vreme, doar o masa de manevra la indemana celor care au probleme cu acceptarea mecanismelor democratice. Viata in bazinele miniere este insa total diferita. Subteranul e, parca, o alta planeta. Am simtit pe propria-mi piele ce inseamna munca in front, iar in ceafa, suflul exploziilor din abataj. Am avut colegi de liceu care au murit in mina. Imaginati-va ce se petrece in sufletul unui tata care, manipuland colivia, o vede desprinzandu-se de intregul angrenaj. In acea colivie, cazand liber zeci de metri, se afla chiar fiul lui. Am colegi de liceu care la 33 de ani, din care ultimii 15 in sut, s-au pensionat pentru limita de varsta. Ii intalnesc din cand in cand. Pe unii imi e greu sa-i recunosc. Au imbatranit inainte de vreme.
In front domneste o disciplina militareasca. Muntele da comanda. Te obliga sa accepti limitele pe care el, de unul singur, fara negocieri, le impune. Daca le respecti, dupa sase ceasuri poti multumi Cerului ca ai vazut din nou soarele. Si nu stii ce sa faci mai intai. Unora le vine, asa, pur si simplu, sa traga o dusca. Sutul se repeta zilnic. Dusca se repeta zilnic. La final devine obisnuinta. Din pacate, pentru unii, chiar o a doua natura. Daca insa incerci mai mult decat ti-a permis, muntele te pedepseste. In urma ortacilor dusi raman lacrimi. Si niste bani. Sufletele nu pot fi rascumparate. Drama lasa urme si totusi fiii isi pun, la randul lor, casca si lampasul.
Nu au alta posibilitate, de fapt. Zonele miniere sunt, in cvasitotalitatea cazurilor, monoindustriale. Si, daca nu te ajunge soarta din urma in maruntaiele lumii, constati cu surprindere ca mina se inchide si, o data cu ea, ti se prabuseste intregul univers. Generos, statul iti ofera compensari. ""Apuca-te"" - iti spune - ""de o afacere!"". Dar minerul nu stie decat sa execute. Si, chiar daca ar sti mai multe, la ce i-ar folosi? In majoritatea cazurilor, salariile compensatorii ii permit sa isi deschida un atelier in care presteaza servicii. Poate supravietui o vreme. In curand, comunitatea din care face parte va saraci de tot, iar lui, prestatorului de servicii, ii va disparea clientela. Sau - caz concret - o familie de mineri, tatal si cei cativa fii ai sai, fosta echipa de subteran, candva mandria unei importante exploatari, a prins una dintre primele disponibilizari colective, si-a luat compensarile si a preluat baia comunala din oraselul in care traia. A modernizat instalatia termica si a anexat incintei un bar. Nimeni nu i-a prea trecut pragul. A ajuns sa mentina locanta functionala doar pentru a avea unde sa bea. ""Afacerea"" a functionat o vreme. Evident, s-a stins de la sine. In vremurile de glorie, familia scotea cel mai mare numar de vagoneti pe sut. Cand i-a fost dat sa-si ia soarta in propriile maini, a capitulat sub povara unor cunostinte ce ii lipseau. Cele manageriale. A inteles, probabil, si rostul atat de hulitului ""personal TESA"", de care, pe cand lucra in subteran, si-ar fi dorit sa scape.
Am fost in urma cu jumatate de an in abatajul care a explodat in dimineata zilei de 14 ianuarie, la Anina. I-am intalnit pe acei oameni. As vrea sa pot spune ca i-am cunoscut, dar n-ai cum sa cunosti in cateva ore un individ deopotriva simplu si complex cum e minerul. Undeva, departe de soarele lui iulie, doua lumini minuscule, caci la asta se rezuma fiinta umana in front, blestemau de zor un vagonet intepenit. Auzindu-ne inaintand greoi prin baltile dintre sine, ne-au aruncat un ""Haideti, ba, veniti si ajutati-ne!"". Cand ne-am apropiat, cele doua lampase si-au identificat, socati si rusinati, directorul. Inginerul nu le-a reprosat nimic celor doi mineri ramasi, de atata caldura si sudoare, in chilotii candva albi. Am pus mana pe vagonet trei ziaristi, un inginer si doi ortaci cu acte in regula. Acolo jos eram cu totii niste simpli muritori. Egali in fata destinului.
Am urcat la suprafata. Iesit din colivie, mi-am sprijinit casca de primul stalp intalnit, am privit neputincios pamantul si
le-am multumit lui Dumnezeu si profesorului de mecanica pentru examenul picat si pentru anul pierdut. A fost motivul pentru care am renuntat la Facultatea de Mine. Era deja anul 1991. Lumea se schimbase. Mineritului romanesc ii mirosea deja a viitor sumbru. Oricum, din tot ce insemna sector extractiv, Romania ducea cu sine o singura imagine: Miron Cozma.
Stiati ca la Anina exista un cimitir special in care odihnesc din 1920 ceva mai mult de 200 de ortaci, victimele celui mai mare accident de subteran din istoria Romaniei? Stiati ca Petrosanii traiesc pe o retea de galerii abandona-te, iar o explozie de proportii ar putea duce la surparea intregului oras?
Nu-i judecati pe mineri. O va face, atunci cand va veni vremea, Sfanta lor Varvara.