Disputa presedintelui Basescu cu ziaristii

Luni seara, opinia publica a primit, dupa o elaborata strategie de asteptare, filmul retinerii si eliberarii jurnalistilor. Traian Basescu a descris un scenariu lung si amanuntit, pregatit ca o demonstratie, cu teze alaturi de detalii, cu mesaje pe langa explicatii. Presedintele si-a lucrat fara eforturi imaginea de conducator al unei operatii in care institutii speciale si actori misteriosi au urmat rolurile indicate de el. Traian Basescu se asaza astfel intre Ion Iliescu si Emil Constantinescu. Primul era insetat de putere si mai curand neingrijit fata de parerea opiniei publice; al doilea arata a fi obsedat de aparente si neglijent in apararea competentelor. Basescu isi elaboreaza perfect imaginea, pe care o pune la fel de elaborat in serviciul puterii proprii.
Conferinta de presa l-a vrut erou nu doar pe insusi presedintele statului, ci si institutiile inventariate cu grija de el: Serviciul de Informatii Externe, Serviciul Roman de Informatii si Directia de Informatii a Armatei. Ele au fost premiantii evenimentelor. Fara sa se piarda in calificative, Traian Basescu a folosit retorica sa concisa pentru a pune in pagina triumful institutiilor de securitate nationala. In timpul conferintei de presa de luni, Realitatea TV a tinut sa tot afiseze teza ca eliberarea reusita a ziaristilor ar fi opera exclusiva a serviciilor romane de informatii. Filmul rapirii si al eliberarii ziaristilor demonstra tocmai contrariul. Reusita a fost posibila in urma unei ample cooperari. Dar oare capacitatea de a colabora nu reprezinta, de asemenea, un merit? In acest detaliu stilistic al propagandei se dezvaluie mai curand obsesia unicitatii si centralitatii, xenofobia implicita, autohtonismul care domina de decenii imaginea de sine a serviciilor.
Conferinta de presa de luni a facut loc unei iesiri de nedorit: amenintarea cu vorba si cu degetul la adresa medicilor care ar incerca sa-i gaseasca boli lui Omar Hayssam. Hayssam ar fi fost investigat, in momentul arestarii, de mai multi specialisti, a anuntat presedintele. Diagnosticul contrar, pus de alti doctori, va fi prezumat drept complicitate, a dat el de inteles. Or, asta era o amenintare. Asa ceva pur si simplu nu se face. Pana la proba contrara, competenta si calificarea etica a unui doctor trebuie sa se bucure de respect. Daca dorea sa-i atentioneze pe medici sa nu inventeze boli pentru Hayssam, Traian Basescu ar fi putut gasi cai de actiune mai convenabile pentru sanatatea vietii publice.
Presedintele a folosit intalnirea de luni pentru a se lansa intr-o alta disputa: cea cu ziaristii. As spune ca, in aceasta privinta, Traian Basescu este din nou semnificativ diferit de predecesorii sai Ion Iliescu si Emil Constantinescu. Toti trei au intrat in conflict cu presa. In timp ce Ion Iliescu ii insulta si ii dispretuia pe ziaristi "cu indiferenta", iar Emil Constantinescu ii curta sau se apara chinuit de ei, pana la revarsarea frustrarilor, Traian Basescu ii infrunta. Le recunoaste puterea si asta il incita, ceea ce arata oricum mai mult respect pentru presa decat aveau fostii presedinti. Traian Basescu are o structura conflictuala. Isi doreste adversari de forta si intra in jocul unei dispute avand putin de-a face cu rolul ideal al presedintelui.
In conferinta de luni seara, trimiterile la adresa ziaristilor rapiti au fost precise, nuantate si tari. Sa fi fost ele elaborate, cu grija, inaintea intalnirii, sau au iesit astfel, dand masura unuia dintre cei mai talentati actori politici ai post-revolutiei? Sorin Miscoci, Marie-Jeanne Ion si Ovidiu Ohanesian au fost caracterizati fara menajamente. Cei trei ziaristi care au plecat la Bagdad au aratat dispret fata de regulile cele mai elementare. Aceasta a pus statul roman intr-o situatie extrema. Nu "institutiile" au responsabilitatea sa dezvaluie persoanele care au intoxicat presa romana, ci ziaristii care strigau pe toate canalele de televiziune ca au sursele lor de incredere. Antena 1 si OTV au fost canalele majore ale intoxicarii. Iar mai tarziu, ziaristii au dus o campanie furibunda in care s-au straduit, care mai de care, sa demonstreze implicarea colegilor lor in propria rapire.
De aceasta data, ii voi da dreptate lui Traian Basescu. Comportamentul ziaristilor in ultimele doua luni constituie o pata neagra a istoriei presei postdecembriste. Exista momente, poate rare, dar exista totusi, cand responsabilitatea conteaza, in cazul presei, cat conteaza si libertatea ei. Nici una dintre regulile elementare de verificare a informatiilor nu a fost respectata in timpul falsului anunt al eliberarii ziaristilor. Valoarea anuntului era minora in raport cu daunele posibile ale speculatiei. In cazul dat era lupta pentru viata unor oameni, tragedia unor familii, emotia intregii opinii publice. Oare discernamantul in asemenea situatii nu face parte din meseria celor care scriu? Exista argumente minime pentru ideea ca cei trei ziaristi au participat la propria lor rapire. Pure speculatii. Atunci? Li se poate da dubiilor intaietate? O astfel de acuza arunca in total derizoriu oroarea unor oameni care au trait zeci de zile cu spaima de a fi decapitati. Oare presa nu realizeaza cruzimea acestei atitudini?
"E timpul sa avem incredere in institutiile statului roman", a zis Traian Basescu, ultimul mesaj esential, plasat strategic la incheierea conferintei. Ce anume ne-ar impiedica sa consideram eliberarea celor trei ziaristi drept un autentic succes? Scenariul actului terorist este logic, coerent, nimic din el nu contine o contradictie care sa motiveze suspiciunile. Incercarile unor comentatori de a gasi in nu stiu ce cuvant proba minciunii sugereaza efortul disperat de a demonstra ca au avut dreptate. Ca "tot ei" se bucura de ultimul cuvant. Sunt intr-adevar putine motive sa avem incredere "in general" in institutiile statului. Dar de ce-am avea incredere in cei care le contesta programatic, interesat, chiar si atunci cand suspiciunile nu au vreo ratiune?

---

Despre autor: