Pastorala de sarbatoarea Invierii Domnului

TEOCTIST DIN MILOSTIVIREA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL BUCURESTILOR, MITROPOLIT AL MUNTENIEI SI DOBROGEI, LOCTIILOR AL CEZAREEI CAPADOCIEI SI PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMANE IUBITUL NOSTRU CLER, CINULUI MONAHAL SI DREPTCREDINCIOSILOR CRESTINI, HAR SI PACE DE LA DUMNEZEU-TATAL, IAR DE LA NOI, PARINTEASCA BINECUVANTARE

"Sa ne curatim simtirile si sa vedem pe Hristos stralucind cu neapropiata lumina a Invierii". (
Din cantarile Invierii)

Iubiti parinti slujitori ai sfintelor altare, Dreptmaritori crestini,

Aceasta inaltatoare chemare ne indreapta luarea-aminte ca Sfantul si Marele Post al Pastilor, insotit si de faptele iubirii crestine, constituie drumul de intoarcere a noastra prin pocainta la Tatal nostru cel Ceresc, din cel mai indelungat si dureros surghiun - cel prin care am fost indepartati de la plinatatea si bucuria vietuirii paradisiace, de la fericita vedere a stralucirii luminii Fetei lui Dumnezeu. De aceea ne-am si rugat, cu smerenie, la inceputul acestei sfintite calatorii duhovnicesti: "Daruieste-ne si noua, nevrednicilor, Doamne, desfatarea postirii, precum lui Adam raiul, odinioara, si a ne indulci sufletul din toate poruncile Tale, Dumnezeul nostru, si a ne feri pururi de rodul pacatului, ca sa ajungem cu bucurie la patima Ta, cea de pe Crucea purtatoare de viata". Nu este necesara aceasta "desfatare a postirii" si darul de "a ne indulci sufletul din toate poruncile" dumnezeiesti, intrucat stramosii neamului omenesc nu s-au invrednicit de bucuria ascultarii de Dumnezeu. Pe buna dreptate ne invata Sf. Vasile Cel Mare ca: "Daca Eva ar fi postit si n-ar fi mancat din pom, n-am fi avut trebuinta de postul de acum".
Dar, "lepadand harul de la Dumnezeu - adauga Sfantul Chiril al Alexandriei - si dezbracandu-se de bunatatile de la inceput, firea omului a fost aruncata din raiul desfatarii si preschimbata indata spre uraciune, aflandu-se de aici inainte ca una cazuta in stricaciune". (...)

Iubiti frati si surori in Domnul cel Inviat,

Iata ca Hristos cel Inviat este Mantuitorul cel Impreuna-Calator cu noi. Asa Isi implineste El fagaduinta de a fi cu noi "in toate zilele, pana la sfarsitul veacului" (Matei 28,20), ramanand intru "lumina cea neapropiata" (I Tim 6,16) dar si "apropiindu-Se" si mergand alaturi de noi pe caile atat de serpuitoare ale vietii noastre! Pentru a ne da seama de prezenta Lui, trebuie ca simtirile noastre, gandurile si inima sa fie curatite prin rugaciune si iubire. Se cuvine, de asemenea, ca ochii sufletului sa nu fie intinati de ura, indoiala si mandrie, rautate si dispret fata de cel de langa noi. Aceste podoabe sufletesti vor dezvalui vazului nostru launtric valoarea celor de langa noi, asa cum Luca si Cleopa L-au vazut pe Domnul cel Inviat. Dar intalnirea cu Domnul cel Inviat a insemnat si intalnirea cu Cuvantul cel viu al lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, in care odihneste Duhul Sfant, precum odihneste si peste Fiul lui Dumnezeu Intrupat, cum s-a descoperit la Botezul Domnului in apa Iordanului (Matei 3,16).
Astfel, Hristos Domnul va ramane un insotitor tainic al nostru, iubiti frati si surori, pe Care poate nu-L cunoastem intodeauna, intrucat nu zabovim staruitor sa-L cunoastem, sa-L vedem, sa-L auzim si sa fim cu El in "frangerea painii", intru pocainta si impartasirea cu Sfintele Taine, spre iertarea pacatelor si mostenirea vietii vesnice. Dar curatiei simtirilor prin post i se adauga implinirea voii si cuvantului lui Dumnezeu, a iubirii semenilor, a numerosilor Sai frati mai mici: "Adevar va spun, intrucat ati facut unuia dintr-acesti foarte mici frati ai Mei, Mie Mi-ati facut" (Matei 25,40) adica pruncilor, orfanilor, bolnavilor, celor din inchisori, cu care Se identifica, chiar si cu dusmanii si pacatosii iubitori de pocainta, dar atat de iubiti de El. O asemenea curatie a simtirilor noastre sufletesti si trupesti Insusi Domnul o va binecuvanta si ne va invrednici de cunoasterea Sa, ne va deschide ochii mintii si sufletului, stapaniti de dumnezeiescul dor de a-L primi in camara cea impodobita a sufletului nostru.
Pe de alta parte, dreptmaritori crestini, Sfintele Scripturi ne invata ca Domnul cel Inviat si Inaltat la cer ramane pururea cu noi. Si El ni Se arata prin orice semen, pe care noi, de cele mai multe ori, il vedem doar ca pe un simplu strain. Asa cum S-a descoperit celor doi apostoli pe drumul Emausului, tot asa El ni Se descopera prin orice strain pe care il intalnim neincetat, mai ales atunci cand aratam cat de reala si de vie ne este credinta si iubirea fata de El, fata de Biserica Lui si de semeni. Iar "strainul" care apare langa noi este Domnul, este fiecare faptura omeneasca pe care imprejurarile vietii o aduc in apropierea noastra sau chiar o fac sa aiba vitala nevoie de impreuna-patimirea si grija noastra binevoitoare. Indiferent de aspectul, starea si insusirile vazute ale unui om, cele dinlauntrul lui raman o taina, care nu se lumineaza decat in masura in care invatatura Domnului Hristos, vestita de mai bine de doua mii de ani in Biserica noastra, creeaza acea atmosfera de iubire sfanta, de incredere si jertfelnicie, de rugaciune si smerenie, in care orice semen, orice strain care ni se alatura calatoriei noastre spre Emausul descoperirilor celor mai presus de fire, orice necunoscut, este invaluit si el de aceeasi stralucire nepamanteasca a Invierii Domnului, este chemat si el la aceeasi nadejde a vietii vesnice (Tit 1,2).
Privind pe semenii din jurul nostru, precum si pe cei de maine, se cuvine sa ne gandim, iubiti parinti slujitori ai sfintelor altare, ca noua si tuturor crestinilor ne revine sfanta indatorire de a raspandi - precum sfintiilor nostri inaintasi din primele veacuri - aluatul iubirii, generozitatii si nobletei evanghelice, pentru ca lumea aceasta sa nu ajunga o colectivitate in care oamenii sa se vada si sa se priveasca nepasatori, ca niste straini si concurenti in abuzuri, lacomie si nedreptati, aducatoare de dureri tuturor. Imputinarea iubirii celei sfinte aduce prabusirea omului in cel mai nemilos egoism si in cele mai pustiitoare patimi si distrugeri fara intoarcere, denaturand sensul vietii si primejduind intreaga Creatie.
Egoismul si lacomia inseamna desfigurarea spirituala a omului, stagnare si inchidere pacatoasa in sine, refuzul de a parcurge prin iubire de Dumnezeu si de semeni calea catre mantuire, calea catre semen. Patriarhii Vechiului Legamant, incepand cu Dreptul Avraam, au fost toti niste calatori care, pentru dobandirea patriei ceresti, a celor neschimbatoare, le-au parasit pe cele in care contemporanii lor isi gaseau placerea si siguranta, inaintand neincetat spre cele nepieritoare, prin ascultarea chemarii dumnezeiesti si implinirea poruncilor de Sus. A trai cu adevarat inseamna a calatori si a urca neintrerupt spre piscurile inundate de lumina si bucuria Invierii, spre descoperirea de la Emaus, care ne-a aratat ca: "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4,8). In noul mileniu, care a inceput sub semnul cunoasterii popoarelor intre ele, a zidirii unei noi Europe, valoarea iubirii rastingnite si inviate va face din toti si din toate temelia spirituala a lumii doritoare cu adevarat a unui cer nou de gandire si a unui pamant nou, de inflorire a vietii omenirii. In implinirea acestei sfinte nadejdi, sa cantam imnul Luminii si Invierii: "Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le!"
Cu parinteasca dragoste, va pun la inima aceste cuvinte de bucurie sfanta, spre a raspunde cu vrednicie Celui "Care ne-a mantuit si ne-a chemat cu chemare sfanta, nu dupa faptele noastre, ci potrivit planului Sau si harului dat noua intru Hristos Iisus... Cel ce a nimicit moartea si a adus la lumina viata si nemurirea" (II Tim 1,90). Adresandu-va tuturor vestirea mantuitoare: Hristos a inviat! Adevarat a inviat!, va imbratisez cu parinteasca dragoste.
ARHIEPISCOP AL BUCURESTILOR,
MITROPOLIT AL MUNTENIEI SI DOBROGEI,
LOCTIILOR AL CEZAREEI CAPADOCIEI
SI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMANE

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe