Democratia sacra si profana

Democratia este singurul "regim" valabil in interiorul Bisericii, de fapt, in interiorul oricarei comunitati religioase (unde exista, fireste, grade, insa nu de putere, ci de autoritate spirituala). "Societatea civila" impune, in schimb, prin insasi natura ei amorfa, pestrita, accidentata regimul ierarhic (aristocratie sau monarhie). Philon din Alexandria (sec. I i.H. - sec. I d.H.) pledeaza net in favoarea "democratiei", intrucat viziunea lui politica este una teologica: dupa el, toti oamenii "marii cetati", cosmosul, sunt egali in fata aceluiasi Dumnezeu, unic stapanitor si, aspect foarte important, transcendent.
Ajunge sa ne uitam la diferentele socio-politice care exista intre tarile occidentale, de traditie catolic-protestanta, si cele orientale, de traditie ortodoxa! Acolo unde corpul eclezial s-a democratizat (dupa modelul, probabil, al comunitatilor crestine originare) si corpul societatii civile a iesit de sub "teroarea" ierarhiei lumesti. Institutiile au ramas (ca machete ineluctabile), dar opresiunea lor s-a diminuat. Intr-un cuvant, redemocratizarea teologica a Bisericii a atras, ori mai degraba, a impus democratizarea relatiilor umane in Stat. Chiar daca in catolicism ierarhia ca atare, de la Sfantul Parinte si pana la diacon, a ramas nestirbita de iure, de facto autoritarismul acestei ierarhii s-a subtiat atat de mult, incat distanta intre "gradul" de episcop si cel de credincios laic aproape ca nu se mai simte decat in procesiuni. Acolo unde insa ierarhia ecleziala se mentine cu caracterul ei autoritar si acaparator, acolo unde ea este fundamentata teologic, in mod nelegitim, dar real, se produce o falie intre corpul societatii civile (de natura democratica profana) si corpul administrativ al Bisericii.
Corpul mistic al Bisericii este un corp "democratic", din punct de vedere teologic; corpul ei administrativ, birocratic sufoca insa foarte adesea acest corp mistic. Majoritatea tarilor de traditie ortodoxa evolueaza dupa un scenariu schizoid: inceput de democratizare in spatiul profan, dupa modelul democratiilor occidentale profane; fixitate in schema rigida ierarhica in spatiul eclezial. Repet, teza mea, dedusa din fapte isorice evidente, este ca democratia profana occidentala este produsul direct sau indirect al procesului teologic de democratizare, pe care Biserica occidentala a avut intelepciunea (ori s-a vazut obligata) sa-l asume si sa-l puna in miscare. Acum abia patruzeci de ani, catolicismul inca traia sufocat sub obrocul autoritarismului si dogmatismului prafuit; marii teologi care aveau sa elibereze Biserica de sub dictatura tomismului ideologic, prin Conciliul Vatican II, erau, in anii '50, victimele represiunii ierarhice. Astazi lucrurile stau cu totul altfel: astazi marele risc nu-l mai reprezinta congelarea catolicismului din exces de autoritarism, ci diluarea lui din exces de democratism.
In cazul bisericilor ortodoxe, autocefalia a functionat ca un ferment de congelare; logic si teologic vorbind, o Biserica crestina "nationala" este o absurditate. Autocefalia, cu aura de triumfalism desantat pe care si-a creat-o, a consfintit absurditatea. Devenind "autocefale", bisericile "nationale" nu doar ca au perpetuat, dar au perpetuat sporind exponential autoritarismul vechii mitropolii bizantine. In Occident, spuneam, procesul de democratizare teologica, inceput cu Reforma, a durat vreme de patru secole, ultimul moment de rezistenta antidemocratica fiind anii 1950 (rezistenta a avut si ratiuni pozitive, nu trebuie etichetata strict negativ).
In Orientul crestin insa ea nu doar ca n-a inceput, dar mi se pare ca nimeni nu se gandeste ori nu simte sa-si puna macar o astfel de problema. Autoritarismul dogmatic este echivalat, in Ortodoxia "de aparat", cu Traditia imuabila si salvatoare, democratismul profan cu "raul strain", iar ierarhia cu stabilitatea katachontica. De aici, desconsiderarea in bloc a credinciosilor laici sau, oricum, considerarea lor ca un fel de ksatria, de crestini de a doua mana. In Occident, laicii traiesc, se roaga, participa la liturghie, predica etc. pe picior de egalitate cu preotii; acestia din urma nu se deosebesc de cei dintai prin pozitia privilegiata fata de Dumnezeu, ci prin harismele speciale cu care au fost investiti. Dar aceste harisme nu-i plaseaza sus, intr-o ierarhie institutionala, ci deasupra, intr-o ierarhie misterica, asadar fireasca.
In tarile "post-bizantine" democratizarea Bisericii incepe sa se resimta ca efect, deocamdata abia perceptibil, al democratizarii profane. De unde riscul, extrem de periculos, al contaminarii cu acest "aer profan" ambiental si al hibridizarii. In loc sa influenteze ea societatea civila, Biserica ortodoxa este influentata de aceasta si de multe ori nu in sensul bun. Societatea civila nu poate deveni model pentru un "corp mistic". Ea poate fi insa un model cu bataie limitata pentru tipul de relatii care ar trebui sa existe intre toti credinciosii, indiferent de "grad" sau "functie", de la tarcovnic la patriarh, de la credinciosul analfabet la dogmaticianul expert. Prin aceasta, nu spun ca e nevoie de o reintoarcere - iluzorie si nerealista la "modelul" crestinismului contemporan cu Isus - ci sugerez ca e nevoie de o reasumare smerita, mai cu seama de catre "preasfintiti" si "inalt preasfintiti", a Evangheliei in toata plenitudinea mesajului ei transistoric, asadar actual: iubire de Dumnezeu si de semeni.
Philon din Alexandria, contemporan cu Isus, vedea in democratie "forma superioara de guvernare" tocmai pentru ca in mintea lui cuvantul "democratie" avea o acoperire vetero-testamentara, nu pagan-platoniciana; Biserica crestina este, din punctul de vedere al oricarui credincios autentic, singura "institutie" democratica posibila pe pamant, intrucat numai in interiorul Bisericii si in raza harului suntem cu totii realmente si deplin egali unul cu altul, supusi aceluiasi Dumnezeu transcendent.

---

Despre autor: