Cozmamaria

Date personale:

Sex: feminin

Varsta: 53 de ani

Descriere personala: nascuta : 15 aprilie 1959, România Scriitor, Doctorand in Drept - Universitatea Sorbona

Notificarile lui cozmamaria:

cozmamaria si CIURUITILOR au devenit prieteni (26 Mai, 23:30)
cozmamaria si stefanutu au devenit prieteni (26 Mai, 23:29)
cozmamaria si MARIAL au devenit prieteni (26 Februarie, 09:25)
cozmamaria si CHEF_DE_CRIZA au devenit prieteni (31 Ianuarie, 14:45)
cozmamaria si PACALITORUL_PORTOCALIU au devenit prieteni (23 Ianuarie, 13:37)

» vezi toate notificarile

Poze

cozmamaria nu are nici o poza!

Prietenii lui cozmamaria (toti prietenii)

dragnealaura
Avatarul lui dragnealaura

stefanutu

nelsoncmy

Georgica

MARIAL

seraph1975
Avatarul lui seraph1975

escu2

Comentarii pe forum

cozmamaria a scris pe forum de 2 de ori de la 30/11/-0001, avand o rata medie de 0 posturi pe zi.

Data	Topic	Comentariu
25 Oct 2010, 14:57	Explozia cosmică	Explozia cosmică Ne-am luat deprinderea de a ne raporta la Creator ca o scuză a incapacităţilor ce ne separă de noi înşine. Deseori dăm vina pe Dumnezeu când binele este doborât de rău şi ne pierdem privilegiul de a merge pe albia râului săpat de Lumină. Propagarea vieţii şi-a extins graniţele în laşităţi incomensurabile şi cerem iertare Creatorului. Dar oare nu ar trebui şi El să-şi ceară iertare de la noi, când suntem copleşiţi de oroare? Resortul tainei se află la El şi noi ne facem şi refacem într-o continuă Ignoranţă binecuvântată. Deseori ne întrebăm: încotro România? Oare cât soare am pierdut în acest secol, când vidul intelectual creat de dezgustul comunismului pentru cultură a lansat „cocoţarea nulităţilor de soi.”22. Şi ne prefacem că ne ascundem în dosul unei terori globale, lăsând teroarea neocomunistă să ne golească sufletele din noi în acelaşi ritual al forfecării iederii literelor de a se urca pe zidul mioritic al culturii române. Conştientizăm că:„A pierde o zi fără soare după moarte este îngrozitor, dar a pierde o zi cu soare trăind este de o mie de ori mai îngrozitor”23 şi într-o neputinţă metafizică, ne roadem unghiile într-un continuu miozotis. Şi vrem să nu ne uite lumea; să nu ne uite Europa, dar tăcerea, a devenit un arheolog istoric, ce sapă în acelaşi vid, valorile axiologice astupate iraţional şi ilogic de incultură. Zăcămintele tăcerii rămân nici măcar piese de muzeu, ci nişte cioburi care în alcătuirea lor vibrează sărăcirea. Cât de evidentă şi cât de necesară ne este explozia cosmică – Cultura, printr-o evadare ecliptică, când întunericul să fie oprit de soare. Vreau să mă întorc la Dicţionarul Limbii române, de teama uitării şi de jalea Cuvântului, ciuntit în silabe inavuabile şi uitat printre ruinele culturii, devenit sclavul apologiei aceleaşi politici sterile şi inutile şi să văd cu ochii mei ce este scris în dreptul acestor două cuvinte: explozie cosmică. „Explozie, explozii, s.f. 1. Reacţie fizică sau chimică foarte rapidă, însoţită de degajarea unei cantităţi mari de energie. 2. Manifestarea bruscă, de scurtă durată, a unui sentiment.” „Cosmic, -ă, cosmici, -e, adj. Care ţine de cosmos; privitor la cosmos; spaţiu cosmic= spaţiu infinit în care se află planetele, stelele, galaxiile etc.; radiaţie cosmică = radiaţie corpusculară şi electromagnetică provenită din spaţiul cosmic.” Ce „reacţie” ne lipseşte în a „degaja” toată „cantitatea” de suferinţă şi urâciune ce ne-a mutilat voinţa de a fi noi înşine în acest spaţiu mioritic, unde într-un continuu paradox, stelele aşteaptă să vină galaxiile neantului peste infinitul lor?! Aş vrea să fiu un corpuscul din care să se rupă cu dinţii materie cu radiaţii de întoarcere la cultură şi să strigăm într-o continuă beţie a topirii: Unde eşti tu Eminescu! Cultura a ajuns o zdreanţă, cârpită cu acul istoriei cu un fir de cerneală amorfă. I s-a dat să-i fie ochiul decupat o gaură a Tricolorului, privind azurul de la intersecţia Carpaţilor, unde inimile noastre bat într-o continuă elucubraţie între deznădejdea naţională şi promisiuni pe cap de inteligent, fiecare cu câte un cuib de viespi pentru separarea puterii Cuvântului în stat. Înfiptă în Vârful Omu, flamura zvâcnirilor pietrelor îşi trăieşte dezamăgirea urletelor mute „Deşteaptă-te române”24, fiindcă reverberaţiile incoruptibile somnului lor adânc, au rămas în acelaşi cuib de Vultur Pleşuv, unde se cântă nestingherit «„Somnoroase păsărele”». Maria Cozma, vol. "Luminile transfigurarii", Junimea 2007, p.138
Citeste tot subiectul
25 Oct 2010, 14:38	Încotro România?! Încotro Cultura ei.	Atunci când ne vom trezi la acest răspuns, ne vom apropia de Lumină. Până atunci va trebui să ne mai târâm în neputinţa întunecimii neromânească, gândindu-ne la nevoia de „reacţie” a retoricii culturii, prin ochiul vigilent al genezei, astfel încât să ştergem orice „manifestare bruscă” a perpetuării politicii prin incultură. Ochiul genezei, este „Intelectualul”, care spune Mircea Eliade, „nu se bagă în politică, fiindcă politica este murdară”. Şi atunci, mai bine să stea mocirlit în mizerie, spălându-şi faţa, nu şi mâinile, doar când trebuie să-şi lase urmele paşilor pe o pagină a istoriei ignorată de propriul ei timp. Şi nu suntem noi sigurul popor dezintegrat din propria lui istorie?! Avem nevoie de integrarea poporului în istorie. Lăsaţi de capul lor constituţional, nu s-a atras responsabilitatea nici politicianului, nici intelectualului. Primului, din raţiuni de înavuţire pe nedrept şi celui din urmă, rămas la fel, nu cel dintâi, din raţiuni de îndobitocire, spaţiul lui de a scrie, reducându-se la placarda de salarizare unde cu litere mari latine să putem citi tot nărodul prin ochiul aceluiaşi televizor: Greva Foamei. Privim cum vidul intelectual se suprapune pe cel istoric. Reverberaţiile vieţuirii ne separă prin tălăzuirea bătăilor inimii de respiraţia ideii şi duhurile noastre însufleţesc pe ruinele altor inimi de o mie de ani. De aceea a rămas ispita un fruct cu gust de Decebal şi păcatul devenirii născocirea unui reazem. Când ne vom rezema de noi? De nu am fi căzut pradă erorii fiinţării, poate am fi descoperit graniţa dintre fiorii echivocului şi regretului şi nu ne-am fi înstrăinat în noi înşine cu o lume împotriva ei. Ne-am ales cu o viaţă subterană ochită în fiinţa ta şi cu fiinţa ta ochită în subteranul lumii. Ce rugi ne pot izvorî gândul, pentru a înmuguri cugetul să plesnească raţiunea până polenul din ea să însămânţeze germenii culturii pentru a înfrânge neantul, dacă între inima şi gândul meu se întind deşerturile unei lumi întregi?!Câtă explozie şi câtă pudoare cosmică! Ce conştiinţe pot scoate întunecimile prezentului pentru a face loc culturii sub ţărâna sfărmată de spaime şi într-o explozie cosmică să faci acoperişul acestei lumi târâtoare prin retorica culturii. Strigi fără să strigi şi mori fără să mori într-o viaţă fără trezirea din Cunoaştere. Până unde se poate întinde parfumul orbirii? Când tot ce înseamnă politic va privi în ochii tăi cu Pupila mărită de cultură, abia atunci vom simţi cum se stinge vidul mizeriei din noi. Aş vrea să am copite de bou şi grai de măgar, să boncăluiesc în idei filosofice şi să rag în vers de poet: Retorica culturii Aş putea lumii să-i spun decât s-alerge Pe lângă boi, şi s-asculte cum Vorbeşte măgarul, mai bine să se-ntoarcă la ale ei rădăcini, înapoi pe Drumuri de fum, luând cu ea Baltagul, să taie Pădurea Spânzuraţilor, să ajungă la Fraţii Jderi, şi acolo Muma lui Ştefan cel Mare, să îi vorbească cum e să fii Cel mai iubit dintre pământeni, care înainte de Apus de Soare, timp ce se lăsa Sara pe deal a trecut pe la Moara cu noroc, să cunoască al dragostei val, şi Ion o iubi pe Mara…cu foc, iar Luceafărul nestingherit îi privi păşind pervazul… Amintiri din copilărie, au rămas Fiinţă şi neant, în timp ce Tristeţea de a fi, e Delirul lui Ştrengarul văilor ajuns Pe culmile disperării, încearcă în Iluzii pierdute să escaladeze Pământul uitării scufundat în noianul Silogismele amărăciunii, tocmai când venise tihnit Duminica Mare a lui Grigore Vieru. Chiar încă Nu te-ai priceput?!... Decebal către popor strigă, Deşteaptă-te române, cu bune şi rele De o mie de ani pe-acest pământ Se cântă „Somnoroase păsărele”.25 Cu fiecare zi suntem mai singuri, cu fiecare clipă suntem mai trişti. Până unde îşi poate întinde îndobitocirea graniţele-i sumbre şi atât de dulci pentru naivi?! Dacă am asculta cum respiră cerul; dacă am asculta cum respiră pământul, atunci poate groaza ce se întinde în peisajul imbecilităţii ar înălţa aburi ahtiaţi de flăcările zvârcolirilor noastre şi fiori de nebun beat de înălţare ne-ar mărgini teama de foame. Şi nu teama de hrană ne-a ţinut mai bine de o mie de ani în mediocritate? Câtă nevoie avem de a ne abandona în cunoaştere pentru a ne desprinde de vieţuire! Dar câţi dinte noi ascultă cum respiră Cerul; ascultă cum respira Terra din nevoia de hrană spirituală a Culturii? Raţiunea a suferit mutaţii ontologige detractoare şi mulţumirea căutarea de sine şi nu ai cui să-i mai spui: Ascultă cum respiră Cerul; ascultă cum respiră Terra, în timp ce se-ntinde incendiul târând verdele din frunza-i ce naufragiază la orizontul firii; vocea aurului negru e întărită-n sfârşire şi nici nu ne putem închipui cât de mulţi sunt sclavii ce aşteaptă să fie dezrobiţi de fericire. Pe un vid stingher s-ar abandona-n cunoaşteri, desprinzându-se de vieţuire, prinşi în panica plăcerii cu fiecare stea pe cer. Într-un strănut cosmic s-ar redeschide era, şoptind rupţi de lumină-n infinit: ascultă cum respiră Cerul; ascultă cum respiră Terra. Mulţi din cei care m-au cunoscut au încercat să sufle în jăratecul vieţii mele, crezând ca poate să-mi înţeleagă clipa. Dar atunci când mizeria socială îţi este risipită în sânge amorţindu-ţi gândurile, este imposibil ca cineva să poată să-ţi înţeleagă prezenţa şi te transformi într-o substanţă de Lumină ascunsă în craterul unui vulcan ce pluteşte în fluidul nopţii. Şi astfel, viaţa mea a ajuns o groapă de jăratec. Oare câţi se vor încumeta să sufle şi vor reuşi să scoată scânteile de care avem nevoie, să aprindem cugetul pentru a ne regăsi în normalitatea unei veţi care să se asemene cu cea umană?!... Mă simt străină de mine însămi şi în mintea mea năvălesc vorbele lui Mircea Eliade «Mi se întâmplă uneori să mă simt „străin” de mine însumi şi atunci mă simt pe deplin fericit.» Să fie aceasta un simptom al transfigurării spre încarnarea supraomului lui Frederich Nietzsche sau simptomul unui confort al laşităţii?! Mă gândesc cu profundă amărăciune şi consternare: ne lipseşte un partid de cultură care să dăruie alegătorilor carte, gratuit să scoată „Manualul de ataraxie”, pentru a se înlocui gustul citirii plăcerii banilor cu gustul citirii plăcerii cuvintelor; ideologia acestui partid să fie cea de integrare a României în istorie a căror pagini multe dintre ele au rămas albe, ori împroşcate cu o cerneală amorfă a genezei. Altfel, infernul politicii sterile îşi va contura noi culmi ale neantului şi generaţiile viitoare vor fi înţesate de tentaculele tenebre ale aceleiaşi lumi abisale26. După ce am adunat atâta izolare îmi este aproape cu neputinţă să cred că se vor găsi suficienţi mizantropi care să sfarme surghiunul ticăloşiei încropită în noi, ce ne-a prins paşii în necuvântare, regăsindu-ne din ce în ce mai mult printre necuvântătoare. Căci distanţa dintre înţelepciune şi instinct se măsoară cu introspecţia rătăcirii. Cum se explică că am nimerit toţi într-o junglă? Şi de ce aceasta ne ţine în obscuritate cu frica ideii de om terorist? Am găsit explicat în dreptul cuvântului „teroare” şi explicaţia: asuprire bazată pe intimidare. Atunci Leul din junglă ce este, dacă Elefantul îşi îmbălsămează spiritul pentru înveşnicirea clipei căzute în privirile stinse ale unei Rândunele ce a încetat să taie azurul?! Incultura îţi trădează caracterul când nici nu te-aştepţi; te dezbracă de viciile ascunse şi rămâi golit într-o „conştiinţă murdară”27. Încep să apară bolile. Fiinţa din tine, inevitabil se scufundă într-un infern al gustului morţii, fără nici o ieşire de vindecare pentru că Mediocritatea este Mediul ei, unde deja îţi sunt prinse rădăcinile vieţii. De aceea consider mai mult decât nece- sar un CEC în alb pentru tineri compozitori care să „scoată la lumina zilei” Imnul Culturii Române al cărui drapel să flamureze pe Vârful Omu din Carpaţi, iar „Omu” să fie numit capitala lumii. Las toată viaţa mea introspecţia azurului pentru a se căuta cineva măcar să-l zgârie. Abia atunci vom fi siguri că am început să facem ceva pentru a scăpa de Mediocritate, pentru a ieşi din Agonia aceluiaşi neant unde stăm scufundaţi scafandri laşităţii aproape de un veac. Viaţa mea O groapă de jăratec e viaţa mea, toţi ce s-au plecat să sufle, s-au evaporat în aburi de chemare pentru a mă găsi... şi au sărit doar scântei de tăcere, nu au putut în aşteptarea lor să afle în care clipă a universului pot fi. Fiindcă flăcările-mi sunt impalpabile, nu m-au priceput ce cuget, intuind că în adânc sunt un crater, cineva a început să sufle mai mult, dar când lava albastră a început să curgă, revărsând lumini şi peste alţii, nimic nu a mai priceput. Şi viaţa mea rămâne în adâncul de jăratec, vorbind pentru toţi în şoapte, sau poate pentru alte vremuri… Între timp altcineva suflă sălbatic, şi nici o scânteie nu-l trezeşte din neant, într-o natură cu ouă clocite nu poţi decât în propria umbră să tremuri. Totul e să faci o introspecţie, de vrei să te îmblânzeşti în junglă, citind cu mai multă atenţie te vei regăsi în aceeaşi viaţă, şi de-a dreptul te cutremuri conştient cum vin alţii să ţi-o smulgă.
Citeste tot subiectul

Username/ E-mail:
Password:

am uitat parola nu am cont
Sau conecteaza-te cu contul tau de Facebook
Login cu Facebook

cozmamaria

Notificarile lui cozmamaria:

Poze

Prietenii lui cozmamaria (toti prietenii)

Vedete favorite

Gadget favorit

Personaje politice favorite

Echipa de fotbal favorita

Marca auto favorita

Comentarii pe forum

Username:
Parola: