Login · Inregistrare
Acceseaza wall-street.ro/sati pentru a vedea Topul Siteurilor din Romania.

back to top ∧

Info
x
info
 
 
OK


 
Info
x
info
 
 
cozmamaria

 Intra in contul tau
Username/
E-mail:
Password:
 
am uitat parola
nu am cont
Sau conecteaza-te cu contul tau de Facebook
Login cu Facebook





Cauta job





cozmamaria


Date personale:

Sex: feminin

Varsta: 53 de ani

 

Descriere personala: nascuta : 15 aprilie 1959, România Scriitor, Doctorand in Drept - Universitatea Sorbona

Notificarile lui cozmamaria:



» vezi toate notificarile
 

Poze



cozmamaria nu are nici o poza!

Vedete favorite

Andrea Bocelli

Gadget favorit

nu am

Personaje politice favorite

Nici unul de pe aceasta planeta

Echipa de fotbal favorita

Nationala României

Marca auto favorita

Mersul cu talpile goale

Comentarii pe forum


cozmamaria a scris pe forum de 2 de ori de la 30/11/-0001, avand o rata medie de 0 posturi pe zi.

Data Topic Comentariu
25 Oct 2010, 14:57 Explozia cosmică Explozia cosmică Ne-am luat deprinderea de a ne raporta la Creator ca o scuză a incapacităților ce ne separă de noi înșine. Deseori dăm vina pe Dumnezeu când binele este doborât de rău și ne pierdem privilegiul de a merge pe albia râului săpat de Lumină. Propagarea vieții și-a extins granițele în lașități incomensurabile și cerem iertare Creatorului. Dar oare nu ar trebui și El să-și ceară iertare de la noi, când suntem copleșiți de oroare? Resortul tainei se află la El și noi ne facem și refacem într-o continuă Ignoranță binecuvântată. Deseori ne întrebăm: încotro România? Oare cât soare am pierdut în acest secol, când vidul intelectual creat de dezgustul comunismului pentru cultură a lansat „cocoțarea nulităților de soi.”22. Și ne prefacem că ne ascundem în dosul unei terori globale, lăsând teroarea neocomunistă să ne golească sufletele din noi în același ritual al forfecării iederii literelor de a se urca pe zidul mioritic al culturii române. Conștientizăm că:„A pierde o zi fără soare după moarte este îngrozitor, dar a pierde o zi cu soare trăind este de o mie de ori mai îngrozitor”23 și într-o neputință metafizică, ne roadem unghiile într-un continuu miozotis. Și vrem să nu ne uite lumea; să nu ne uite Europa, dar tăcerea, a devenit un arheolog istoric, ce sapă în același vid, valorile axiologice astupate irațional și ilogic de incultură. Zăcămintele tăcerii rămân nici măcar piese de muzeu, ci niște cioburi care în alcătuirea lor vibrează sărăcirea. Cât de evidentă și cât de necesară ne este explozia cosmic㠖 Cultura, printr-o evadare ecliptică, când întunericul să fie oprit de soare. Vreau să mă întorc la Dicționarul Limbii române, de teama uitării și de jalea Cuvântului, ciuntit în silabe inavuabile și uitat printre ruinele culturii, devenit sclavul apologiei aceleași politici sterile și inutile și să văd cu ochii mei ce este scris în dreptul acestor două cuvinte: explozie cosmică. „Explozie, explozii, s.f. 1. Reacție fizică sau chimică foarte rapidă, însoțită de degajarea unei cantități mari de energie. 2. Manifestarea bruscă, de scurtă durată, a unui sentiment.” „Cosmic, -ă, cosmici, -e, adj. Care ține de cosmos; privitor la cosmos; spațiu cosmic= spațiu infinit în care se află planetele, stelele, galaxiile etc.; radiație cosmică = radiație corpusculară și electromagnetică provenită din spațiul cosmic.” Ce „reacție” ne lipsește în a „degaja” toat㠄cantitatea” de suferință și urâciune ce ne-a mutilat voința de a fi noi înșine în acest spațiu mioritic, unde într-un continuu paradox, stelele așteaptă să vină galaxiile neantului peste infinitul lor?! Aș vrea să fiu un corpuscul din care să se rupă cu dinții materie cu radiații de întoarcere la cultură și să strigăm într-o continuă beție a topirii: Unde ești tu Eminescu! Cultura a ajuns o zdreanță, cârpită cu acul istoriei cu un fir de cerneală amorfă. I s-a dat să-i fie ochiul decupat o gaură a Tricolorului, privind azurul de la intersecția Carpaților, unde inimile noastre bat într-o continuă elucubrație între deznădejdea națională și promisiuni pe cap de inteligent, fiecare cu câte un cuib de viespi pentru separarea puterii Cuvântului în stat. Înfiptă în Vârful Omu, flamura zvâcnirilor pietrelor își trăiește dezamăgirea urletelor mute „Deșteaptă-te române”24, fiindcă reverberațiile incoruptibile somnului lor adânc, au rămas în același cuib de Vultur Pleșuv, unde se cântă nestingherit «„Somnoroase păsărele”». Maria Cozma, vol. "Luminile transfigurarii", Junimea 2007, p.138
Citeste tot subiectul
25 Oct 2010, 14:38 Încotro România?! Încotro Cultura ei. Atunci când ne vom trezi la acest răspuns, ne vom apropia de Lumină. Până atunci va trebui să ne mai târâm în neputința întunecimii neromânească, gândindu-ne la nevoia de „reacție” a retoricii culturii, prin ochiul vigilent al genezei, astfel încât să ștergem orice „manifestare brusc㔠a perpetuării politicii prin incultură. Ochiul genezei, este „Intelectualul”, care spune Mircea Eliade, „nu se bagă în politică, fiindcă politica este murdară”. Și atunci, mai bine să stea mocirlit în mizerie, spălându-și fața, nu și mâinile, doar când trebuie să-și lase urmele pașilor pe o pagină a istoriei ignorată de propriul ei timp. Și nu suntem noi sigurul popor dezintegrat din propria lui istorie?! Avem nevoie de integrarea poporului în istorie. Lăsați de capul lor constituțional, nu s-a atras responsabilitatea nici politicianului, nici intelectualului. Primului, din rațiuni de înavuțire pe nedrept și celui din urmă, rămas la fel, nu cel dintâi, din rațiuni de îndobitocire, spațiul lui de a scrie, reducându-se la placarda de salarizare unde cu litere mari latine să putem citi tot nărodul prin ochiul aceluiași televizor: Greva Foamei. Privim cum vidul intelectual se suprapune pe cel istoric. Reverberațiile viețuirii ne separă prin tălăzuirea bătăilor inimii de respirația ideii și duhurile noastre însuflețesc pe ruinele altor inimi de o mie de ani. De aceea a rămas ispita un fruct cu gust de Decebal și păcatul devenirii născocirea unui reazem. Când ne vom rezema de noi? De nu am fi căzut pradă erorii ființării, poate am fi descoperit granița dintre fiorii echivocului și regretului și nu ne-am fi înstrăinat în noi înșine cu o lume împotriva ei. Ne-am ales cu o viață subterană ochită în ființa ta și cu ființa ta ochită în subteranul lumii. Ce rugi ne pot izvorî gândul, pentru a înmuguri cugetul să plesnească rațiunea până polenul din ea să însămânțeze germenii culturii pentru a înfrânge neantul, dacă între inima și gândul meu se întind deșerturile unei lumi întregi?!Câtă explozie și câtă pudoare cosmică! Ce conștiințe pot scoate întunecimile prezentului pentru a face loc culturii sub țărâna sfărmată de spaime și într-o explozie cosmică să faci acoperișul acestei lumi târâtoare prin retorica culturii. Strigi fără să strigi și mori fără să mori într-o viață fără trezirea din Cunoaștere. Până unde se poate întinde parfumul orbirii? Când tot ce înseamnă politic va privi în ochii tăi cu Pupila mărită de cultură, abia atunci vom simți cum se stinge vidul mizeriei din noi. Aș vrea să am copite de bou și grai de măgar, să boncăluiesc în idei filosofice și să rag în vers de poet: Retorica culturii Aș putea lumii să-i spun decât s-alerge Pe lângă boi, și s-asculte cum Vorbește măgarul, mai bine să se-ntoarcă la ale ei rădăcini, înapoi pe Drumuri de fum, luând cu ea Baltagul, să taie Pădurea Spânzuraților, să ajungă la Frații Jderi, și acolo Muma lui Ștefan cel Mare, să îi vorbească cum e să fii Cel mai iubit dintre pământeni, care înainte de Apus de Soare, timp ce se lăsa Sara pe deal a trecut pe la Moara cu noroc, să cunoască al dragostei val, și Ion o iubi pe Mara…cu foc, iar Luceafărul nestingherit îi privi pășind pervazul… Amintiri din copilărie, au rămas Ființă și neant, în timp ce Tristețea de a fi, e Delirul lui Ștrengarul văilor ajuns Pe culmile disperării, încearcă în Iluzii pierdute să escaladeze Pământul uitării scufundat în noianul Silogismele amărăciunii, tocmai când venise tihnit Duminica Mare a lui Grigore Vieru. Chiar încă Nu te-ai priceput?!... Decebal către popor strigă, Deșteaptă-te române, cu bune și rele De o mie de ani pe-acest pământ Se cânt㠄Somnoroase păsărele”.25 Cu fiecare zi suntem mai singuri, cu fiecare clipă suntem mai triști. Până unde își poate întinde îndobitocirea granițele-i sumbre și atât de dulci pentru naivi?! Dacă am asculta cum respiră cerul; dacă am asculta cum respiră pământul, atunci poate groaza ce se întinde în peisajul imbecilității ar înălța aburi ahtiați de flăcările zvârcolirilor noastre și fiori de nebun beat de înălțare ne-ar mărgini teama de foame. Și nu teama de hrană ne-a ținut mai bine de o mie de ani în mediocritate? Câtă nevoie avem de a ne abandona în cunoaștere pentru a ne desprinde de viețuire! Dar câți dinte noi ascultă cum respiră Cerul; ascultă cum respira Terra din nevoia de hrană spirituală a Culturii? Rațiunea a suferit mutații ontologige detractoare și mulțumirea căutarea de sine și nu ai cui să-i mai spui: Ascultă cum respiră Cerul; ascultă cum respiră Terra, în timp ce se-ntinde incendiul târând verdele din frunza-i ce naufragiază la orizontul firii; vocea aurului negru e întărită-n sfârșire și nici nu ne putem închipui cât de mulți sunt sclavii ce așteaptă să fie dezrobiți de fericire. Pe un vid stingher s-ar abandona-n cunoașteri, desprinzându-se de viețuire, prinși în panica plăcerii cu fiecare stea pe cer. Într-un strănut cosmic s-ar redeschide era, șoptind rupți de lumină-n infinit: ascultă cum respiră Cerul; ascultă cum respiră Terra. Mulți din cei care m-au cunoscut au încercat să sufle în jăratecul vieții mele, crezând ca poate să-mi înțeleagă clipa. Dar atunci când mizeria socială îți este risipită în sânge amorțindu-ți gândurile, este imposibil ca cineva să poată să-ți înțeleagă prezența și te transformi într-o substanță de Lumină ascunsă în craterul unui vulcan ce plutește în fluidul nopții. Și astfel, viața mea a ajuns o groapă de jăratec. Oare câți se vor încumeta să sufle și vor reuși să scoată scânteile de care avem nevoie, să aprindem cugetul pentru a ne regăsi în normalitatea unei veți care să se asemene cu cea umană?!... Mă simt străină de mine însămi și în mintea mea năvălesc vorbele lui Mircea Eliade «Mi se întâmplă uneori să mă simt „străin” de mine însumi și atunci mă simt pe deplin fericit.» Să fie aceasta un simptom al transfigurării spre încarnarea supraomului lui Frederich Nietzsche sau simptomul unui confort al lașității?! Mă gândesc cu profundă amărăciune și consternare: ne lipsește un partid de cultură care să dăruie alegătorilor carte, gratuit să scoat㠄Manualul de ataraxie”, pentru a se înlocui gustul citirii plăcerii banilor cu gustul citirii plăcerii cuvintelor; ideologia acestui partid să fie cea de integrare a României în istorie a căror pagini multe dintre ele au rămas albe, ori împroșcate cu o cerneală amorfă a genezei. Altfel, infernul politicii sterile își va contura noi culmi ale neantului și generațiile viitoare vor fi înțesate de tentaculele tenebre ale aceleiași lumi abisale26. După ce am adunat atâta izolare îmi este aproape cu neputință să cred că se vor găsi suficienți mizantropi care să sfarme surghiunul ticăloșiei încropită în noi, ce ne-a prins pașii în necuvântare, regăsindu-ne din ce în ce mai mult printre necuvântătoare. Căci distanța dintre înțelepciune și instinct se măsoară cu introspecția rătăcirii. Cum se explică că am nimerit toți într-o junglă? Și de ce aceasta ne ține în obscuritate cu frica ideii de om terorist? Am găsit explicat în dreptul cuvântului „teroare” și explicația: asuprire bazată pe intimidare. Atunci Leul din junglă ce este, dacă Elefantul își îmbălsămează spiritul pentru înveșnicirea clipei căzute în privirile stinse ale unei Rândunele ce a încetat să taie azurul?! Incultura îți trădează caracterul când nici nu te-aștepți; te dezbracă de viciile ascunse și rămâi golit într-o „conștiință murdară”27. Încep să apară bolile. Ființa din tine, inevitabil se scufundă într-un infern al gustului morții, fără nici o ieșire de vindecare pentru că Mediocritatea este Mediul ei, unde deja îți sunt prinse rădăcinile vieții. De aceea consider mai mult decât nece- sar un CEC în alb pentru tineri compozitori care s㠄scoată la lumina zilei” Imnul Culturii Române al cărui drapel să flamureze pe Vârful Omu din Carpați, iar „Omu” să fie numit capitala lumii. Las toată viața mea introspecția azurului pentru a se căuta cineva măcar să-l zgârie. Abia atunci vom fi siguri că am început să facem ceva pentru a scăpa de Mediocritate, pentru a ieși din Agonia aceluiași neant unde stăm scufundați scafandri lașității aproape de un veac. Viața mea O groapă de jăratec e viața mea, toți ce s-au plecat să sufle, s-au evaporat în aburi de chemare pentru a mă găsi... și au sărit doar scântei de tăcere, nu au putut în așteptarea lor să afle în care clipă a universului pot fi. Fiindcă flăcările-mi sunt impalpabile, nu m-au priceput ce cuget, intuind că în adânc sunt un crater, cineva a început să sufle mai mult, dar când lava albastră a început să curgă, revărsând lumini și peste alții, nimic nu a mai priceput. Și viața mea rămâne în adâncul de jăratec, vorbind pentru toți în șoapte, sau poate pentru alte vremuri… Între timp altcineva suflă sălbatic, și nici o scânteie nu-l trezește din neant, într-o natură cu ouă clocite nu poți decât în propria umbră să tremuri. Totul e să faci o introspecție, de vrei să te îmblânzești în junglă, citind cu mai multă atenție te vei regăsi în aceeași viață, și de-a dreptul te cutremuri conștient cum vin alții să ți-o smulgă.
Citeste tot subiectul

 
 
 
 
close setari
 
 
 
off