9am129906

Descriere personala:

Notificarile lui 9am129906:

• 9am129906 si HIDOASA au devenit prieteni (30 Noiembrie, 17:53)
• 9am129906 si MUNTEANCA au devenit prieteni (12 Noiembrie, 20:46)
• 9am129906 si BOBITA au devenit prieteni (25 Septembrie, 13:42)
• 9am129906 si DESFATAREA au devenit prieteni (23 August, 06:41)
• 9am129906 si 9am188648 au devenit prieteni (5 Mai, 17:13)

» vezi toate notificarile

Poze

De la 9am129906 in Poze semnificative
la 5 Ian 2011, 13:41
( 668 afisari )

De la 9am129906 in Poze semnificative
la 30 Dec 2010, 22:44
( 164 afisari )

De la 9am129906 in Poze semnificative
la 25 Dec 2010, 20:49
( 107 afisari )

De la 9am129906 in Poze semnificative
la 25 Dec 2010, 20:49
( 171 afisari )

De la 9am129906 in Poze semnificative
la 25 Dec 2010, 20:49
( 92 afisari )

De la 9am129906 in Poze semnificative
la 25 Dec 2010, 20:49
( 107 afisari )

De la 9am129906 in Poze semnificative
la 21 Dec 2010, 15:06
( 121 afisari )

De la 9am129906 in Poze semnificative
la 21 Dec 2010, 15:06
( 75 afisari )

De la 9am129906 in Poze semnificative
la 21 Dec 2010, 15:06
( 106 afisari )

De la 9am129906 in Poze semnificative
la 21 Dec 2010, 15:06
( 179 afisari )

De la 9am129906 in Poze semnificative
la 21 Dec 2010, 15:06
( 133 afisari )

De la 9am129906 in Poze semnificative
la 19 Dec 2010, 13:12
( 120 afisari )

De la 9am129906 in Poze semnificative
la 19 Dec 2010, 13:12
( 119 afisari )

De la 9am129906 in Poze semnificative
la 19 Dec 2010, 13:12
( 93 afisari )

De la 9am129906 in Poze semnificative
la 19 Dec 2010, 13:06
( 113 afisari )

De la 9am129906 in Poze semnificative
la 19 Dec 2010, 13:06
( 115 afisari )

De la 9am129906 in Poze semnificative
la 19 Dec 2010, 13:06
( 488 afisari )

De la 9am129906 in Poze semnificative
la 19 Dec 2010, 13:06
( 198 afisari )

De la 9am129906 in Poze semnificative
la 19 Dec 2010, 13:06
( 114 afisari )

De la 9am129906 in Poze semnificative
la 19 Dec 2010, 13:03
( 211 afisari )

De la 9am129906 in Poze semnificative
la 19 Dec 2010, 13:03
( 122 afisari )

De la 9am129906 in Poze semnificative
la 20 Iun 2010, 15:28
( 437 afisari )

Prietenii lui 9am129906 (toti prietenii)

Comentarii pe forum

9am129906 a scris pe forum de 838 de ori de la 6/09/2009, avand o rata medie de 0.84 posturi pe zi.

Data	Topic	Comentariu
26 Mai 2012, 20:45	PRESEDINTELE BASESCU:DRUMUL CU SPINI AL UNUI MARE REFORMATOR	ARTHUR SCHOPENHAUER VIATA AMORUL MOARTEA VIATA SENSUL VIETII Instinctul vital – Lupta pentru existenta – Egoismul – Mila Scopul filozofiei este cunoasterea si explicarea existentei Universului. Expresia acestei existente este Vointa de a trai. Aspiratia la existenta se manifesta prin organizare, viata fiind unul dintre sensurile posibile de dezvoltare. La animale, Vointa de a trai, ca principiu fundamental al existentei, este imuabila si unica. Forta germinatoare este universala, infinita in timp si spatiu, multiplicindu-se divers in forma si continut, lantul fecundare – germinare – fecundare – germinare fiind fara inceput si fara sfirsit. Orice materie susceptibila de a deveni vie este atrasa, orice element banuit a intrerupe acest ciclu este respins. Cind acesta Vointa de a trai se epuizeaza intr-o fiinta oarecare sub imperiul unei cauze oarecare, in masura in care fiinta concretizeaza acesta stare, lupta dintre existenta si nonexistenta se desfasoara violent, direct, excluzind variantele. Omul prin excelenta reactioneaza prompt la suferinta sa sau a anturajului sau si, reciproc, anturajul sau participa afectiv. De aceea, o condamnare la moarte, oricit de justificata, este primita de societate si de individul in cauza ca un soc, raminind, in final, un simplu act distrugator de viata, menit sa anihileze Vointa de a trai. Viata in ansamblul ei este perceputa pe plan social sau pentru fiecare individ in parte ca o perioada de timp mai lunga sau mai scurta, traita intr-o existenta nesigura si trista, inspirata de schimbari a caror amploare este cel mai adesea prea tirziu constientizate. Oare nu se acorda prea mare importanta unui episod pe care orice fiinta il traverseaza in drumul sau catre eternitate? Toate acestea demonstreaza ca am avut dreptate de a pune “vointa de a trai” la baza oricarei explicatii si ca, raportat la concepte ca absoult, infinit, idee, conceptul viata este cel mai real din cite cunoastem, centrul in jurul caruia se roteste neincetat realitatea neschimbatoare. Vointa de a trai cit mai mult posibil care insufleteste toate fiintele organizate este inascuta, absoluta; ea nu este rezultatul unei cunoasteri obiective a valorii notiunii de viata, situindu-se in afara oricarui examen sau cunostinta apriori. Sa trecem in revista regnul animal, sa contemplam nesfirsita varietate a formelor, perfectiunea structurilor si mecanismelor, continua risipa de putere, iscusinta si inteligenta in activitatea utila fiecarei fiinte in ciclul sau de viata riguros determinat. Astfel, la colectivitatile de insecte organizarea muncii atinge perfectiunea, sfidind omul in orice activitate manageriala. Si, totusi, viata celei mai mari parti a colectivitatii este o munca continua, menita sa pregateasca nutrimentul si habitaclul semintei sale, care nu intra in viata decit pentru a reincepe aceeasi munca. Studiind viata pasarilor, lungile lor calatorii, construirea cuiburilor, hranirea puilor care vor prelua acelasi ciclu, constatam aceeasi risipa de efort. Totul este munca efectuata in vederea asigurarii unui viitor necunoscut. De unde si intrebarile: care este rasplata activitatii, care este scopul ei? Scopul nu poate fi decit satisfacerea unor necesitati naturale, firesti, instinctuale: necesitatea de a minca si de a procrea. Starea de satisfactie rezultata este momentana si comuna individului, indiferent de conditia sa. Aceasta satisfactie momentana se numeste placere. Fiecare individ ajunge la placere pe un drum propriu. Cind vorbim de rasa umana, lucrurile se complica, dar caracterul lor fundamental nu se schimba, caci pentru om viata nu este un lucru dat, este un scop in sine. Indiferent de pozitia sociala a individului, lupta pentru existenta este severa, acaparatoare, iar fiinta lui prin aceasta lupta nu se apropie in nici un fel de nimicnicia din care a venit sau de infinitul spre care tinde. Mai multe milioane de oameni, consituind popoare, aspira la binele comun si prin acesta la binele individului; dar mai multe mii de suflete sint sacrificate interesului general. Lipsa de scrupul a politicienilor angajati in lupta pentru putere, actiunile lipsite de judecata ale acelora angajati sa asigure binele celor multi, greselile, diletantismul, inutilitatile sint sustinute de sudoarea celor multi si adesea indreptate cu singele acestor popoare. In timp de pace industiile si comertul prospera, relatiile si contactele interumane se inmultesc, toata lumea participa, unii gindesc, ceilalti lucreaza, vuietul produs de aceste fiinte prinse in angrenajul social este indescriptibil. Scopul final? Pentru cei mai norocosi o viata suportabila, relativ scutita de socuri. Rezulatul? O imensa plictiseala. Aceasta disproportie intre efort si recompensa reduce obiectiv vointa de a trai la o simpla nebunie, subiectiv la un vis. Analizind vointa de a trai, ea ne apare ca o inclinare necugetata si lipsita de motivatie, ca un impuls orb, nejustificat, caci daca orice manifestare a unei puteri naturale are o cauza, forta naturii insesi nu are nici una; daca fiecare act voluntar are un motiv, vointa, prin ea insasi, nu-si gaseste motivatia, vointa fiind unul si acelasi lucru cu motivatia. De aceea, orice fiinta umana, care desfasoara o activitate motivata, constientizeaza acesta activitate, dar aceeasi fiinta, pusa in fata realitatii existentei sale, nu-i va gasi motivatie. Intrebarea: de ce existam? apare lipsita de sens. Constiinta individuala constata ca vointa de a exista nu are nevoie de motivatie decit in actele sale distincte. Vointa de a exista ca principiu este o aspiratie nesfirsita pentru care legea fizica a gravitatiei este exemplul cel mai pregnant. Imposibilitatea acestei vointe de a-si atinge scopul final este vadita. Chiar daca intreaga materie ar constitui o masa unica in interiorul ei, forta gravitationala crescind proportional cu apropierea de miezul masei, acesta forta este, in acelasi timp, independenta de elasticitatea si gradul de penetrabilitate al materiei. Forta centrifuga poate fi incetinita, chiar oprita, dar niciodata anulata. Intregul univers este vointa, vointa este esenta tuturor lucrurilor. Din tulpina puietului cresc ramuri, din ramuri frunze, apoi vin florile, fructele care, sub forma semintelor, sint masa unor forme viitoare, posibile germinatii ce vor urma acelasi curs, intr-un acelasi sens, din neant catre infinit. Aceeasi matrice se aplica si vietii animale. Prin statornicie omul este manifestarea proprie a existentei vointei. Aspiratiile omenesti ar putea apare ca un ultim scop al vointei. Si, totusi, dupa atingerea scopului apare uitarea. Scopul devine lucru facut, neantizat cu fiece clipa care ne duce spre viitor. Scopul devine iluzie, iluzia dispare, miine devine azi, apoi ieri... Din fericire, ramine intotdeauna ceva de dorit si de urmarit, spiritul fiind scutit de ratacire si de plictiseala. Fiecare act particular are un scop, numai vointa este unica, fara scop, se regaseste in toate si in tot. * * * Manifestarea vointei duce la acutizarea suferintei. In regnul vegetal nu exista sensibilitate si nici durere. Durerea apare in forme incipiente la animalele inferioare. Chiar si la insecte, facultatea de a simti este foarte redusa. Durerea se manifesta odata cu aparitia sistemului nervos, la vertebrate fiind legata direct de gradul de intelegere. Inteligenta dezvoltata presupune sesizarea schimbarii; cu cit nivelul mintal global depaseste ascendent anumite stadii ale dezvoltarii cu atit sensibilitatea sa creste, reactia de raspuns la durere fiind simtitor mai rapida. Se considera astfel ca la omul de geniu suferinta este conditia sa existentiala. Pictorul-filozof Fischlein zugraveste alegoric, intr-un tablou remarcabil, cele de mai sus. Tabloul este conceput pe doua planuri: in plan superior sint pictate femei in suferinta, carora li s-au rapit pruncii; in plan inferior, fiecarei femei ii corespunde o oaie careia i s-a luat mielul. Pictorul ilustreaza clar durerea posibila in intunecata constiinta animala, ridicindu-se in valuri in planul superior, in care chipurile femeilor oglindesc suferinta fara margini ce n-ar fi putut exista fara perceptia prin intermediul unei constiinte luminate. * * * Daca in natura lipsita de constiinta fiinta inferioara se manifesta prin dorinte lipsite de scop dar permanente, la om dorinta este cu atit mai puternica cu cit constiinta este mai prezenta. Vointa si dorinta sint determinantele fiintei umane. Ostilitatea mediului ascute vointa si dorinta. Dar daca lipseste scopul sau acesta este prea lesne atins, atunci plictiseala va face existenta omului greu de suportat. Intr-o astfel de situatie mintea oscileaza intre duerere si plictiseala, ca elemente esentiale ale vietii. * * * Plictiseala nu e un rau minor. Daca exprimarea interioara a plictiselii atinge disperarea la indivizi despartiti prin educatie, pozitie sociala, mentalitati, ea va functiona ca un liant devenind ratiunea socialului si chiar a unei anumite simpatii. Dincolo de unele aspecte benefice, o asemenea stare poate determina acte antisociale (desfriu, banditism etc.) S-a constat, de asemenea, ca plictiseala, singuratatea, inactivitatea, intrebuintate in penitenciare ca instrumente punitive, conduc la sinucidere. Daca mizeria este flagelul continuu al poporului, plictiseala este flagelul societatii asa-zis instruite. In viata celor lipsiti de grija zilei de miine plictiseala este reprezentata prin week-end, iar in popor prin zilele lucratoare. * * * Cauza durerii, ca si a bucuriei, nu are ca singura sursa numai realitatea palpabila, ci si cugetarea; aceasta, la rindul ei, ne creeaza necazuri infinit superioare. Suferinta fizica, insotita de suferinta morala se pot anihila reciproc, in timp ce o durere morala violenta se cere adesea compensata printr-o suferinta fizica manifesta. Astfel se explica starile depresive care conduc la sinucidere, ca manifestare exterioara a durerii, menita sa anihileze suferinte morale si de neconceput intr-o stare de fericire sau de echilibru. * * * O violenta suferinta morala poate cauza intimplari teribile si neasteptate. Explicatia se afla in faptul ca durerea ia proportiile unui eveniment real. Daca acest eveniment este limitat in timp (trecator) durerea este suportabila. Dar o durere nesfirsita devine cugetare, stare obsesiva, dominind spiritul si memoria afectiva. Sfirsitul unei asemenea stari este ruperea echilibrului, dezorganizarea, dezintegrarea constienta sau inconstienta. * * * Vazuta de departe si de sus, viata fiecarui om, in intregul ei si in ceea ce o caracterizeaza, se prezinta totdeauna ca un spectacol dramatic; luata in amanunt, ea are caracterul unei comedii. Dorintele nesatisfacute, sperantele nerealizate, greselile intregii vieti, suferinta sfirsind in moarte sint o tragedie. Existenta umana cuprinde toate nefericirile unei tragedii, fara ca omul sa poata atinge demnitatea personajelor tragice. Omul este nevoit sa atinga tragicul parcurgind deci etape comice. Cum s-ar spune, amanuntele ne fac ridicoli. Istoria popoarelor nu este deci o insiruire de razboaie si revolutii. Anii de pace sint pauze scurte intre acte risipite. Nu este o metafora cind spunem ca viata fiecarui om este o lupta continua, cu mizeria, cu plictiseala, cu semenii sai, cu realitatea. Omul gaseste adversari pretutindeni si moare cu armele in miini. Dar existenta noastra nu este posibila fara toate acestea. Fara presiunea exercitata de atmosfera corpul plesneste; tot asa, lipsa durerii, mizeriei, a necazurilor si nevoilor de tot felul ar provoca o crestere nemasurata a orgoliului frizind extravaganta. Oricare om are nevoie de griji, de mizerie, de durere, asa cum nava are nevoie de balast pentru a pluti singura si drept catre tinta. * * * Pornirea catre rau ia adesea nastere din ciocnirea pornirilor egoiste. Pornirea catre rau isi are originea in mod obiectiv in viciile, slabiciunile, nebuniile de tot felul pe care fiecare dintre noi le manifesta in relatiile cu aproapele sau. Ea poate merge atit de departe incit fiecaruia dintre noi intr-un moment de indispozitie si in raport cu propriile inclinatii lumea sa-i para reprezentativ – ca un muzeu de caricaturi, intelectual – ca o casa de nebuni, moral – ca o pestera de hoti. Aceasta indispozitie, daca tine mult, da nastere mizantropiei. Principala sursa a mizantropiei este, in fond, invidia, o specie de suferinta pe care o incearca unele suflete la vederea fericirii, prosperitatii sau realizarilor altuia. Gradele invidiei sint foarte diferite. Ea este, in mod suveran, neimpacata si rea cind este provocata de calitati personale, pentru ca atunci invidiosului nu-i ramine nici o sansa. Invidia este imorala pentru ca individul uraste ceea ce ar trebui sa respecte si sa iubeasca. “S-ar parea ca, mai mult decit altii, sint invidiati mai ales aceia care se ridica prin singura puterea aripilor lor si se elibereaza de cusca in care ceilalti ramin inchisi”, spune Petrarca. Cu toate acestea, invidia este in firea omeneasca, dar este diavolesc sa te bucuri de raul altuia. Nu exista semn mai infailibil al unui suflet rau si al unei profunde lipse de moralitate, decit un sentiment de bucurie la vederea nefercirii altuia. Asemenea oameni trebuie neaparat ocoliti. Este in firea omeneasca a te folosi de cineva sau a vedea altcineva un instrument menit a-ti atinge propriile scopuri. De altfel, punem intotdeauna in seama aproapelui o astfel de intuitie. Deci, cerind cuiva un sfat sau o explicatie, pierdem increderea in afirmatiile acelei persoane daca aflam ca are un oarecare interes in aceeasi afacere: ne temem sa nu fim folositi impotriva intereselor noastre, iar sfaturile cerute sa fie adaptate intereselor si nu rationamentului sau. Este o mare fericire pentru noi ca ineligenta si politetea arunca un val asupra gindirii noastre, atenuind sub aspect exterior dorinta de a face rau, obisnuinta de a-ti urmari interesul, lupta omului contra tuturor oamenilor clocotind neincetat in fundul sufletului nostru. Birfa, atit de frecventa si cruda, este proba cea mai evidenta. Rautatea se amplifica atunci cind izbucneste o suparare neasteptata, in care ura, multa vreme stapinita si ascunsa, se ridica si izbucneste ca praful de pusca aprins. Omul caruia semenii sai ii sint straini, care nu se vede decit pe sine, iar cei din jur ii par simple manechine, facute sa-l serveasca sau sa-l contrarieze, acesta vede, in momentul mortii sale, stingindu-se intreaga lume. Dimpotriva, acela ce se recunoaste in aproapele sau in tot ceea ce face si-si traieste viata tinind cont de existenta oricarei fiinte, acela nu pierde murind decit o parte nesemnificativa a vietii sale. Distrugind iluzia care despartea cosntiinta sa de restul universului, continua sa traiasca in toti cei care l-au iubit. De aici, modul diferit in care, in momentul suprem, oamenii isi accepta moartea. Raul ramine intiparit in fizionomia celui care a murit. Suferinta acestui om, manifestindu-se in clipa suprema, ar fi o razbunare dreapta pentru ceilalti. O mila fara margini pentru toate fiintele vii este dovada sigura a unei purtari corecte. Cel care este animat de mila nu va face rau altcuiva, va fi ingaduitor si va ajuta pe fiecare dupa mijloacele sale. Nu stiu o rugaciune mai frumoasa decit aceea cu care se incheie vechile drame indiene: “De-ar putea toate vietuitoarele sa fie scapate de durere”. Nimic nu linisteste mai usor supararea noastra, chiar cind e dreapta, decit aceste vorbe: “E un nefericit!”. Caci ceea ce este apa pentru foc, mila este pentru suparare. De aceea, sfatuiesc pe acela care se teme sa faca un rau aproapelui sau, stapinit fiind de suparare, sa-si reprezinte raul ca fiind deja facut, sa-si vada viitoarea victima in culmea durerii si sa-si spuna: “Iata fapta mea!”. Aceasta imagine i-ar linisti minia, caci mila este antidotul necazului, prin acest artificiu reusind sa se stapineasca la vreme. Nu incercati sa-i tratati pe oameni dupa cit merita. Spiritul superior nu trebuie sa se lase antrenat de asprimea celui caruia i se adreseaza, caci aceasta-l conduce la ura, nici de prostia lui, care nu i-ar provoca decit dispret. Sa vedem mai bine suferinta, mizeria, mihnirea, duererile interlocutorului. Atunci ne vom simti ruda lui, il vom simpatiza si in loc de ura si dispret vom simti mila catre care insasi Evanghelia ne indeamna. Orice muritor care renunta sa mai faca diferente intre sine si aproapele sau, care asculta suferintele semenilor sai ca pe ale sale, care este gata sa-si sacrifice viata pentru vietile altora, va considera ca suferintele nesfirsite ale vietuitoarelor ca de nesuportat pentru sine, umplind fara ragaz sufletul de durerea universala. Din acel moment, fericirea nu mai este posibila, fiinta sa risipita in umanitate nu va mai aspira decit la neant. Un caracter egoist isi va gasi intotdeauna motive egoiste epntru a-si explica modul de a actiona: mila sau rautatea nu-l influenteaza. Isi va sacrifica chiar o mica parte din avatajele sale pentru a se razbuna pe un inamic, dar niciodata pentru a ajuta un prieten. Rautatea isi are radacinile in suferintele celor apropiati, iar cel inclinat sa practice raul se arunca cu placere intr-o lupta in care se asteapta sa primeasca tot atitea rani cite poate face el insusi adversarului sau. Bunatatea este induiosarea universala pentru tot ce traieste, mai ales pentru om, pentru ca este, dintre toate fiintele, cel mai capabil de a suferi. Orgoliul nemasurat aduce dupa sine ura si dispretul, numai mila anuleaza orgoliul. Mila ia, de asemenea, sub protectia sa intregul regn animal, de care sistemul moral european s-a ocupat foarte putin. Legea dreptului animalelor, credinta gresita ca actiunile noastre fata de ele nu au nici o importanta morala, e o barbarie a Occidentului, a carei radacina este in iudaism. Principiul de viata la om, ca si la animal, este identic; ceea ce le deosebeste nu rezida in vointa individuala, ci in elementul intelectual care, la om, se numeste ratiune. Dar egalitatea fizica intre om si animal este de necontestat. Cel care dispretuieste animalele ar trebui sa-si rememoreze copilaria, faptul ca a fost odata alaptat de mama lui ca orice mamifer neajutorat. Mila fata de animale este esential legata de bunatatea caracterului; oricine e crud cu ele nu poate fi bun cu semenii sai. Aceste doua feluri de mila au acelasi izvor. Vocea constiintei rasuna la fel de puternic in sufletul omului cu sentimente inalte atunci cind nedreptateste un animal sau un semen de-al sau. Cu toate acestea, mila pentru animale nu trebuie sa anuleze necesitatea de a te hrani cu carne deoarece in natura facultatea de a suferi este legata direct de inteligenta. Numai cruzimea este aceea care trebuie inlaturata. In aceeasi masura, omul obliga animalul sa munceasca pentru el, dar este imoral ca foamea si bataia sa chinuie animalul care ti-e credincios si te-ajuta sa-ti cistigi existenta. VOINTA IN VIATA Despre libertate sau vointa de a trai in planta, animal si om – Inteligenta ca instrument al vointei – Sensibilitatea, element nedespartit al vointei – Caracterul A fi liber si a fi fost creat sint doua notiuni diametral opuse. Caci este contradictoriu sa afirmi in acelasi timp ca Dumnezeu a creat fiintele si ca le-a inzestrat cu libertate. Daca fiinta este rau intocmita sau comite raul este din cauza ca a fost gresit creata, iar greaseala apartine Creatorului. Exista Dumnezeu? Atunci raul si pacatul a carui cauza unica este Creatorul, distruge propria sa divinitate. Pentru ca o fiinta sa fie moral libera trebuie sa aiba o origine depinzind de natura sa proprie si sa fie perfectibila prin ea insasi, nu prin intermediul aproapelui sau. Existenta sa fiind un act de creatie personala, care se dezvolta in timp, devine raspunzatoare de toate manifestarile sale. Din responsabilitatea care ne este dovedita de constiinta rezulta, asadar, libertatea vointei ca principiu esential al fiecarei fiinte. Sa privim cu atentie lumea anorganica, sa observam forta apelor rostogolindu-se in abis, statornicia acului magnetic pozitionat catre Nord, atractia fierului catre magnet, violenta pilelor electrice; sa studiem un corp care se cristalizeaza, regularitatea structurii sale; sa remarcam siguranta cu care corpurile, ajunse in stare lichida se cauta sau fug unul de altul, se unesc sau se despart. Sau sa constatam, in sfirsit, acea forta care, legind corpul nostru de masa paminteasca, il apasa fara preget, sub propria sa aspiratie. Printr-un efort minim de imaginatie putem recunoaste, in aceste stari aparent atit de departate de noi, principiul propriei noastre existente, acela care, in om, isi urmareste scopurile in deplina lumina a constiintei. In manifestarile infinite ale anorganicului, aspiratia spre devenire este oarba si neschimbatoare. Asa cum primele licariri ale zorilor impart numele de lumina cu razele soarelui la amiaza tot astfel acest principiu, manifestindu-se elementar in formele inferioare de viata, poarta numele de vointa, desemnind, la general, cauza oricarei actiuni. Natura creeaza conditii apte sa dea nastere vietii, dar ea lucreaza mecanic, asa cum, in fulgul de zapada forma sub care se cristalizeaza nu este datorata gindirii, ci unei aspiratii inconstiente a vointei originare. Simplificind raportul dintre animal si om este acelasi cu raportul dintre planta si animal. In regnul vegetal, vointa de a trai se manifesta orbeste, fara scop. Planta prezinta intreaga ei fiinta, la prima vedere, intr-o completa nevinovatie. De aceea, organele de reproducere sint la virf, in locurile cele mai vizibile. De unde si concluziaca raul nu exista neaparat in vointa, dar este prezent in vointa constienta. Fiecare planta, prin urmare, expune concomitent clima si natura pamintului in care s-a format. Chiar fara a fi botanist, este usor sa recunosti intr-o planta daca e de la tropice sau din zona temperata, din apa sau din pustiu etc. Ea exprima prin vointa specifica genului sau, ceea ce i-ar fi imposibil de explicat intr-un alt mod. Sa contemplam nenumaratele forme de viata animala. Fiecare nu este decit expresia vadita a aspiratiilor voluntare care formeaza caracterul vietuitoarei respective, ca incarnare a vointei sale. Varietatea formelor nu este decit o imagine a varietatii caracterelor. Animalele salbatice, de prada au falci mari, gheare si muschi puternici, privire agera, patrunzatoare. Ierbivorele, care isi cauta scaparea prin fuga nu au arme – colti si gheare, dar sint inzestrate cu picioare iuti si auz delicat. Interiorul corespunde exteriorului: carnivorele au un tract intestinal scurt, ierbivorele aparat digestiv propriu unei lungi functii de asimilare. La fel nu exista nici o contradictie intre celelalte aparate si organe si functiile fiziologice pe care le reprezinta. Fiecare aspiratie a vointei corespunde unei modificari particulare a formei. De aceea, lacasul ordinar al prazii determina forma vinatorului. Prada s-a retras in locuri putin accesibile, vinatorul ia o forma caracteristica pentru a o descoperi, caci vointa de a trai ii va inzestra si pe unul si pe celalalt cu calitatile necesare supravietuirii. Astfel, pentru a extrage saminta din fruct unele pasari au un cioc incirligat. Pentru a culege reptile prin mlastini, pasarile de balta picioare, git si cioc lungi. Pentru a dezgropa furnici exista tapiri cu picioare scurte, gheare puternice si bot lung, prevazut cu o limba subtire si lipicioasa. Pelicanul se duce la pescuit cu o gusa enorma, bufnita isi vede prada in plina noapte, pestii electrici isi anihileaza complet prada inainte de a o atinge. Orice fiinta vie are un adversar gata s-o nimiceasca. De aceea, pentru cei mai putin musculosi exista mimetismul, carapacea, substantele vezicante, rau mirositoare, tepii, siretlicurile etc. Vointa de a trai se sprijina pe elemente ofensive si defensive. Se mai sprijina, de asemenea, pe un element intelectual ca mijloc de conservare a individului. De aceea, vechii greci au denumit inteligenta Hegemonicon (calauza). Elementul intelectual este pus in serviciul vointei si distribuit la toti in acest scop. Animalele salbatice au mai multa vointa decit ierbivorele. Pradatoarele merg la vinat, vulpile fura nu pentru ca sint mai inteligente, ci fiindca vor sa traiasca din vinat si hotie. La vulpe, siretenia a inlocuit muschii. Scopul vointei la om este acelasi cu al animalului: hrana si reproducerea. Dar lipsa muschilor, o mai buna organizare a vietii sociale, cerintele sale specifice au desprins inteligenta sa de regnul animal, situind-o la un nivel superior. Elementul intelectual conform cu natura sa devine un instrument cu intrebuintari multiple si aplicabil scopurilor cele mai diverse. Natura, credincioasa spiritului sau economic, putea de la inceput sa satisfaca toate cerintele necesitatilor devenite atit de variate. De aceea, l-a creat pe om fara vesminte, fara un scut natural de aparare, imperfect, inconsecvent, lipsit de forta fizica. Singurele instrumente pe care natura le-a dat omului au fost miinile. Prin superioritatea inteligentei, omul isi imbogateste conceptual motivatia, precum si varietatea si intinderea ei. Omul trece de la stadiul simplelor sclipiri la idei coerente, apare gindirea abstracta, mergind pina la reflectie, construind concepte si notiuni; analizind si sintetizind actul volitiv este constientizat. Sub imperiul vointei de a trai biciuita de intelect, se dezvolta procesele afective aparind pasiunile ca elemente noi, necunoscute lumii animale. Conceptualizarea faptului exterior micsoreaza violenta caracterului, punind impresia pe planul superior. De exemplu, un vitelus se lasa usor despartit de mama lui, in timp ce un pui de leu, in aceeasi situatie, se agita de dimineata pina seara, iar un copil despartit de parinti, este de-a dreptul traumatizat. Maimuta este cea mai vie si mai violenta dintre patrupede pentru ca este cea mai inteligenta. * * * Procesele afective se manifesta infinit mai complex la om, comparativ cu animalul. De asemenea, elementul intelectual ridicat il face mult mai sensibil la plictiseala. Omul, prin prisma propriei sale existente, poate intelege gesturile si actiunile unui animal, menite sa exprime reprezentari ale vointei de a trai, acceptindu-le in mod diferit. Inteligenta este insa un criteriu dupa care numai omul poate fi masurat. Dar poate ca intre omul prost si un animal, dotat cu intelegere, departarea nu este mai mare ca intre un idiot si un geniu. Deci, te poti mira, citeodata, de asemanarea existenta intre om si animal in afectiunile si instinctele lor. * * * Animalul, chiar dotat cu inteligenta, nu vede in obiecte decit ceea ce-l intereseaza momentan sau in viitor, in raport cu vointa lui. Pisicile cerceteaza cu grija locul in care ar putea da peste o eventuala prada. Vulpea miroase cotiturile ascunse. Dar nu merg independent de acesta preocupare. A privit vreun animal cerul instelat? Ciinele meu s-a ascuns ingrozit cind a vazut soarele pentru prima data. Animalele domestice mai inteligente au uneori o concepere fugitiva a mediului ambiant, independent de scopurile interesate. Ciinii merg pina la a privi fara a avea ceva precis inaintea ochilor. Se aseaza chiar la ferestra si urmaresc tot ce se misca pe strada. Maimutele privesc uneori ca si cum ar dori sa cunoasca spatiul. Motivul si actul, conceperea si executarea prin vointa se prezinta in mod distinct numai la om. * * * Inteligenta suscita in om cugetarea care diferentiaza total constiinta sa de cea a animalului si care il obliga sa aiba, in timpul trecerii sale pe pamint, o atitudine atit de diferita de cea a celorlalte fiinte insufletite. Prin cugetarea sa omul intrece animalul in forta si suferinta. Animalele traiesc numai in prezent, omul percepe timpul in toate coordonatele sale. Animalele lupta pentru a-si satisface necesitati imediate, omul este preocupat de viitor, chiar de un viitor pe care nu-l va vedea, anticipindu-l si impodobindu-l in culorile ideale ale artei. Animalele sint supuse impresiei momentului, raspunzind direct cauzei; omul se desfata cu notiuni abstracte, independente de prezent. De aceea lucreaza planificat, dupa percepte fixe, fara a tine seama de impresiile momentane, intimplatoare. Poate, prin urmare, sa redea, fara emotie, reprezentarea artistica a propriei sale morti. Sau poate sa se stapineasca pina la a deveni impenetrabil. Poate sa discearna, sa ofere mai multe motivatii uneia si aceleiasi cauze. Determinantul in lumea animala este momentul. Numai teama de constringere exercitata imediat poate pune friu dorintelor sale, prin repetare acea teama transformindu-se in obicei, in deprinderea de a executa un lucru strain firii lui. Din acel moment teama il conduce. Asa a luat nastere arta dresajului. Animalul simte, priveste, reactioneaza. Omul simte, priveste, gindeste, concepe, reactioneaza. Dar si unul si celalalt isi exercita vointa proprie. La animal, vointa este principiul creator al cunoasterii obiective, directe, vointa oarba, dirijata de nevoile sale organice, impulsionind direct sistemul nervos, creierul. Lumea exista atunci pentru el, in mod obiectiv. Omul, odata ce a atins pragul cunosterii obiective, constientizeaza actele sale exterioare producatoare la rindul lor de alte cauze si motive ca rod al imaginatiei, conducind la idei, concepte, notiuni, abstractizare, generalizare, particularizare, analiza, sinteza, intr-un cuvint la gindire. Animalul nu depaseste stadiul intuitiv. Omul abstractizeaza. Singura lege care conduce fiintele inferioare omului este supravietuirea speciei prin asigurarea hranei si a inmultirii. Vointa de a supravietui apare si la omul a carui constiinta nu se ridica mai presus de cerintele ei. Vointa este stapina, iar constiinta sluga. Fireste, spiritele superioare depasesc acesta stare inversind rolurile, admitind suveranitatea constiintei asupra vointei de a trai. Astfel, supravietuirea nu mai este scopul vietii decit in situatii limita, iar constiinta, eliberata de servituti, percepe lumea obiectiv si dezinteresat. * * * Intuitia estetica situeaza omul deasupra vointei de a trai si a dorintelor niciodata satisfacute, dar ea nu reprezinta decit un moment de evadare. Vointa neostoita este forta vitala si, ca viata ce ne e data, este legata intim de durere. Moartea nu poate distruge vointa de a trai, caci moartea distruge numai individul, ca mainfestare trecatoare a vointei. Vointa precede individul, este indestructibila si prin urmare sinuciderea sau omuciderea nu dau ceea ce promit. Forta vitala este eterna. Dar vointa de a trai este libera in sine? Forta vitala se manifesta sub multiple reprezentari bune sau rele, ea poate da viata sau poate nega viata. Forta vitala, manifestindu-se in rau, are o individualitate puternica, mergind pina la anihilarea celor care o inconjoara. Dimpotriva, in manifestarile ei pozitive, merge pina la autoanihilarea propriei personalitati in interesul celorlalti. Acesta completa alienare a vietii, aceasta negare de sine, aceasta blinda resemnare, acceptare a mortii intru ispasirea raului universal apare la limita ei extrema numai in domeniul religios; manifestindu-se ca o eliberare temeinica si vesnica de sub imperiul vointei de a trai. * * * Ingeniozitatea animalului dovedeste ca vointa lucreaza in afara constiintei. Nu putem considera ca animalul are sentimente sau constiinta lucrului facut pentru ca scopul spre care tinde ca si cum i-ar fi cunoscut ii ramine cu totul necunoscut. La un an, pasarea nici nu are habar de ouale pentru care face cuib; nici paianjenul nu se gindeste la prada, cind isi tese pinza s.a.m.d. Admitind ideea ca starea de imaginatie, ca sursa a actului volitiv, nu este o conditie neaparat necesara activitatii vointei, vom recunoaste mai usor actul volitiv in cazuri in care vointa este mai putin formala. De exemplu, vom considera ca nesemnificativa vointa exterioara la construirea cochiliei unui melc, precum nu consideram casa ridicata de noi ca rezultat al unei vointe straine de noi. Dar vom admite casa noastra ca expresie a vointei care lucreaza in noi in mod obiectiv si motivat. La melc, vointa de a construi un invelis este instinctuala. Aceeasi vointa oarba lucreaza si-n noi atunci cind este vorba de functiile organice ale corpului, menite sa asigure continuitatea fluxului vital. * * * Animalul nu cunoaste moartea decit in momentul ultimei expiratii, pe cind omul se apropie de momentul fatal constient fiind de pasii care-l apropie nenincetat de abisul insondabil. Acela care n-a admis nimicirea completa este obligat se mediteze asupra vietii. Asa s-au nascut filozofiile si religia, care presupun liberul arbitru si ideile morale pe care le consideram adesea ca prea putin fundamentate. Elementul constant este dat pe de-o parte de datele ratiunii exprimate de filozofi si de cealalta parte de obiceiurile, citeodata crude, ale preotilor diferitelor religii. * * * Conceptia generala a vietii de care omul are parte poate fi comparata cu un plan geometric abstract si incolor. In cazul acesta, omul este, in raport cu animalul, ca un capitan de corabie fata de un simplu luntras. Cel dintii, cu ajutorul unei harti marine si al unei busole, cunoaste exact traseul si pozitia sa pe mare in orice moment; luntrasul nu priveste decit valurile si cerul. Omul are intotdeauna, alaturi de existenta sa concreta, o viata abstracta. In viata concreta, omul este expus vicisitudinilor, realitatii, prezentului: trebuie sa traiasca, sa sufere si sa moara ca un animal. Numai viata abstracta ii ofera planul geometric asupra caruia cugeta. Asa incepe rolul de spectator. Prin aceasta retragere in forul sau interior se aseamana astfel unui actor care intre doua replici asista, din sala, la pregatirea mortii sale, urca apoi pe scena si moare. Stapinirea de sine caracterizeaza viata omului. Ratiunea domina in situatiile cele mai dramatice. Omul, spre deosebire de animal, isi stapineste si chiar reprima instinctele, subordonindu-le gindirii. * * * Fiind lipsit de ratiune si prin urmare de capacitatea de a generaliza si abstractiza, animalul este incapabil sa vorbeasca si sa rida. Acestea sint manifestari specifice omului. Cu toate acestea, singurul sau amic din lumea animala, ciinele, face un act particular, necunoscut celorlalte animale: isi manifesta bucuria dind din coada. Cit de mult contrasteaza aceasta fireasca si simpla salutare cu politeturile adesea de suprafata cu care se intimpina intre ei oamenii. * * * Asa cum lumea ar ramine in intuneric, daca n-ar exista corpuri care sa reflecteze lumina soarelui, asa cum o coarda are nevoie de aer ca sa vibreze si de un mediu rasunator pentru a produce un sunet, tot astfel actul vointei nu devine lucru facut decit sub influenta inteligentei. Elementul intelectual este mijlocul prin care se exprima vointa, iar efectul produs poate fi comparat cu o manifestare de constiinta. * * * Asa cum o buna digestie pretinde un stomac sanatos, forta atletica – brate musculoase, tot astfel o inteligenta iesita din comun are nevoie de un creier dezvoltat, bine proportionat, cu o structura particulara. Activitatea vointei nu este legata de un organ anume. Cea mai mare greseala este situarea centrului calitatilor morale in organele cerebrale. Se conisdera ca elementul intelectual, din punct de vedere fiziologic, este rezultatul functiei unui organ; se considera ca elementul intelectual, din punct de vedere metaforic, este opera vointei a carei obiectivitate sau existenta vizibila este corpul intreg. Prin urmare, vointa de a cunoaste, considerata in mod obiectiv, este in creier, asa cum vointa de a merge este in picioare, vointa de a apuca in miini, de a digera in stomac etc. Elementul intelectual se epuizeaza, vointa este neobosita. Dupa o indelungata munca intelectuala oboseala creierului este evidenta, asa cum obosesc bratele dupa o munca fizica grea. A acumula cunostinte presupune efort; dimpotriva, vointa este propria noastra existenta; manifestarile noastre exterioare isi au sursa in vointa, producindu-se fara efort. De aceea, sentimentele ca necazul, frica, dorinta, tristetea, stimuleaza vointa si pentru justificarea fiecaruia din aceste sentimente este necesara refacerea deviatiei vointei de la natura sa originara la abaterile de la functia sa ordinara, spre care natura a fost deviata. Copiii mici, a caror inteligenta pina la o virsta este in stadiu incipient, au de la nastere o vointa proprie. Prin tipete imposibil de stavilit isi manifesta vitalitatea; vointa lor neavind inca obiect, ei vor fara a sti ce vor. Din zelul neobosit al vointei se nasc graba, repezeala in vorba si fapta, care sint mai mult sau mai putin proprii tuturor oamenilor si care pot fi domesticite prin educatie. Aceasta graba ca expresie a vointei s-ar materializa prin atingerea scopului inainte de a fi venit momentul cel mai propice. Executia propriu-zisa si faptul care rezulta din aceasta se materializeaza numai dupa expunerea si discutarea motivelor determinante, adica dupa ce elementul intelectual si-a jucat rolul. Si totusi cite unul e mai grabit. Abia a prins si a adunat citeva idei fugitive asupra imprejurarilor prezente, a evenimentului zilei sau opiniilor comunicate si vointa totdeauna gata, neobosita iese din adincimi de sensibilitate si se manifesta prin frica, teroare, speranta, bucurie, dorinta, invidie, tristete, zel, necaz, furie, amor etc. Ea conduce la vorbe si actiuni precipitate, de care mai tirziu individului ii pare rau, atunci cind timpul l-a invatat ca elementul intelectual, cu puterea sa de a discerne imprejurarile, meditind asupra relatiilor, nu s-a manifestat pentru ca nu a fost obisnuit sa-si stapineasca vointa. Din zece motive care ne inaspresc, noua si-ar pierde motivatia daca am cerceta cu grija fondul cauzelor lor si daca am recunoaste necesitatea si adevarata lor valoare. Ceea ce friul si zabala sint pentru calul salbatic, elementul intelectual este pentru vointa omului. Vointa trebuie imblinzita prin invatatura, cultura si motivatia acestora. Si totusi sub impresia unei emotii violente si neasteptate, vointa musca zabala si-si urmeaza natura proprie. Acesta dovedeste ca intelectul este total diferit de vointa. * * * Este placuta constatarea ca vointa este la om elementul real si esential si ca inteligenta este secundara. Intr-adevar, inteligenta nu-si poate indeplini corect si direct functiile sale daca vointa tace si se odihneste; dar nici extrema nu duce la nimic; daca vointa este atitata peste masura, functionarea intelectuala este perturbata, chiar distrusa, rezultatul fiind nul sau gresit. * * * Elementul intelectual nu este opus vointei in mod egal. Luna nu poate lumina cind soarele straluceste si cu toate astea ea nu-l influenteaza citusi de putin. O spaima mare ne blocheaza sau ne conduce la acte din cele mai nebunesti, ne face, de exemplu, ca intr-un incendiu sa ne aruncam tocmai in flacari. Necazul nu ne permite sa stim ce facem si mai putin inca ceea ce spunem. Pasiunea oarba in dragoste ne face incapabili de a cintari argumentele sau chiar de a le ordona pe ale noastre. Bucuria ne face necugetati. Frica ne impiedica sa vedem si sa intrebuintam mijloacele de scapare cele mai eficiente; de aceea, intr-un pericol neprevazut sau intr-o lupta cu adversarii singele rece si prezenta de spirit sint mijloacele cele mai sigure. Singele rece reduce la tacere vointa, lasind cale libera inteligentei. Prezenta de spirit inseamna reactia echilibrata a inteligentei sub necesitatea intimplarilor care pun la lucru vointa. Aceste doua actiuni, desi inrudite, se mainfesta rareori impreuna. Ele sint de o nepretuita valoare, caci permit utilizarea elementului intelectual la momentul potrivit si, prin aceasta, inlesnesc rationamente decisive. Prin coordonarea singelui rece si a prezentei de spirit, individul va sti ceea ce trebuie sa faca si sa spuna intr-un moment dat. Se spune, cu drept cuvint, despre acela care-si “pierde capul”, adica a carui vointa scapa de sub controlul ratiunii, ca “este furios”, elementul “furor” reprezentind pierderea relatiei exacte si a imprejurarilor necesare individului in lupta cu mediul. Dragostea si ura deformeaza judecata. Chiar si defectele par agreabile, iar calitatile devin defecte atunci cind procesul afectiv intervine in procesul gindirii. Inamicii comit numai greseli, prietenii fac numai lucruri bune, judecata isi pierde caracterul obiectiv. Interesul personal exercita, in secret, o influenta analoaga asupra judecatii. Ceea ce este profitabil pare drept si firesc; ceea ce se opune interesului personal devine absurd, de neconceput si nedrept. De aici atitea prejudecati conservate de natiuni, secte, religii, doctrine politice etc. Magulirile apar limpezi si devenim orbi in fata defectelor noastre. Nu putem intelege ceea ce contrariaza planurile, dorintele, sperantele noastre, pe cind ceea ce este favorabil ne sare-n ochi. Inima conduce ratiunea. Gresim mai mult decit constientizam si ne ferim de a ne revedea trecutul in intregime de teama inconstienta fata de erorile comise anterior. Astfel, elementul nostru intelectual este in permanenta corupt de capriciile si slabiciunile noastre. Elementul intelectual, instrumentul unic al vointei, este tot atit de diferit de ea, ca ciocanul de fierar. Oricit ar fi de activa inteligenta, discutia ramine pasiva. Este ca si cum omul n-ar participa. Dar cind vointa intra-n joc, omul isi dezvaluie caracterul: atunci este violent, pasional. Vointei i se atribuie intotdeauna caldura caracterului, iar inteligentei raceala cugetarii rationale. Discutia “la rece” nu cade sub incidenta vointei. Inversarea raporturilor, respectiv considerind vointa ca instrument al elementului intelectual conduce la alienare. * * * Cu drept cuvint inima, acest organ fundamental al vietii animale, a fost aleasa ca simbol al vointei, privita ca principiu al existentei noastre. Tot ceea ce priveste actul volitiv ca: dorinta, pasiunea, bucuria, durerea, bunatatea, ura, intr-un cuvint sentimentul, este atribuit inimii. De aici vin expresii ca: inima rece – inima larga – asta sfisie inima – plesneste inima de bucurie – cine poate sti inima omului? – e fara inima – afaceri de inima. “Afacerile de inima” au la baza inclinatia sexuala, sexul fiind culcusul vointei. Byron, in “Don Juan”, face o satira amara la adresa femeilor care transforma dragostea intr-o “afacere de cap” uitind ca au “inima”. Capul vine dupa inima, caci nu el este centrul corpului, ci o dezvoltare a lui. Cind moare un erou i se imbalsameaza inima, in timp ce filozofii si poetii au parte, dupa moarte, de cercetarea amanuntita a craniului si creierului. Atunci cind despre un om se spune ca “are inima buna, dar e sec al minte”, iar despre altul ca “are mintea agera, dar e rau la inima”, fiecare simte ca in prima formulare lauda intrece prejudiciul, in timp ce in a doua formulare efectul e contrar. De asemenea, comiterea erorilor, a greselilor este pusa, intotdeauna, pe seama vointei intelectuale. Faptele grave vor fi numite greseli, necugetare, usurinta, nebunie. Nu spui niciodata “asa am simtit”, ci “nu m-am gindit”, “n-am stiut”. Pagubele materiale sint puse adesea pe seama prostiei si nu a rautatii. Toate acestea demonstreaza ca vointa singura este reala si esentiala in om; inteligenta nu este decit un instrument care poate comite greseli, fara ca vointa sa ia parte la ele. Prostia este iertata adesea, viciul niciodata. Cu toate acestea, inclinatia catre viciu este tot atit de innascuta, ca si lipsa de spirit. In toate timpurile, facultatile mari ale spiritului au fost considerate un dar natural sau dumnezeiesc, iar beneficiarii lor au trecut drept favorizati ai sortii. Nu s-au considerat niciodata astfel facultatile morale, desi sint innascute, tratindu-le ca pe ceva cistigat, depinzind de bunavointa omului de a si le insusi. De aceea, religiile promit recompense in viata de apoi pentru operele morale pe care omul le face prin vointa inimii, dar nu recompenseaza niciodata binefacerile izvorite din superioritatea spiritului. Toti martirii credintei au fost canonizati pentru ca au simtit prezenta dumnezeiasca si au crezut in ea cu inima, nu cu mintea. Caci virtutea isi aduna recompense intr-o alta lume, inteligenta spera sa le aiba in lumea aceasta, geniul nici aici, nici dincolo, caci el este propria sa recompensa. Prin urmare, vointa este eterna, elementul intelectual tine de timp. * * * Pentru a deveni toleranti cu vederile altora, opuse vederilor noastre, pentru a privi cu intelepciune contradictiile este suficient sa ne reamintim cite opinii diferite, chiar opuse am avut, in mod succesiv, asupra aceluiasi subiect. * * * In apararea unei cauze, multe persoane utilizeaza adevarul aparent sau jumatatile de adevar. Falsul adevar este insa depistat si despartit de adevar si de concluzia fireasca: prin urmare, omul este dator sa se fereasca de a prezenta falsul adevar prin argumentatie sofisticata sau insuficienta, caci se va gasi intotdeauna un alt om care sa restabileasca adevarul pur. Chinezii merg poate prea departe in proverbul: “Acela care este elocvent si dibaci la limba poate intotdeauna sa prezinte o fraza pe jumatate, iar acela care are dreptatea de partea lui sa lase a treizecea aarte din ceea ce pretinde”. Se arata inteligent acela care cu prostii si nebunii nu sta de vorba. Dar multi vor spune ce dansatorul invitat la balul paraliticilor: ”Eu cu cine dansez?” * * * Anticii spuneau: “Puterile lumii sint trei: inetligenta, forta si fericirea”. Cred ca fericirea, sau destinul, joaca cel mai mare rol in viata noastra, suferinta avind mai putina influenta. Viata noastra e ca o corabie ale carei pinze sint umflate sau dezumflate de vintul destinului si se ajuta de suferinta ca de niste visle. Daca dupa o munca incordata ajungem la tel, suferinta va fi uitata, raminindu-ne meritul realizarii. Virtutea, ca si geniul, nu se invata. Sistemele morale produc tot atitea caractere nobile, cite personalitati artistice produc teoriile estetice. Cu toate acestea, faptele unui individ sau ale unui popor pot fi modificate prin dogme, fie religioase, fie sociale, fie politice. Prin ele insele actiunile noastre sint imagini lipsite de continut; numai ideea le poate dirija catre un continut moral. Manifestarea poate fi diferita, ideea ramine aceeasi in realitate. Cu acelasi grad de rautate un om poate muri pe esafod sau in patul sau inconjurat de familie. Aceleasi defecte si in aceleasi scopuri se exprima la un popor fie prin acte primitive (omucidere, viol, canibalism), fie prin acte subtile: intriga, dezinformare, dezorganizare. Asa cum pestele se simte bine in apa, pasarea in aer, soarecele in pamint, fiecare om are atmosfera proprie si nu poate fi judecat decit in cadrul sau natural. Numai experienta ne invata deosebirea dintre ceea ce vrem si ceea ce putem. Pina atunci beneficiem de un caracter neformat. Numai prin asprimea incercarilor vom descoperi drumul drept. Caracterul este cunoasterea profunda a individualitatii noastre cu slabiciunile si virtutile sale. O cultura morala nu aduce decit imbunatatiri limitate. Mintea e luminata, dar inima ramine ramine in umbra: principiul “a fi” in elementul moral, ca si in elementul fizic sau intelectual este innascut. Fiecare dintre noi este “un dar al lui Dumnezeu”. Oricit iti vei schimba infatisarea, ramii ceea ce esti. * * * Vom putea schimba modul nostru de lucru, niciodata insa nu vom putea schimba vointa reala, care singura are o valoare morala. Astfel i s-ar putea arata egoistului avantajele mari pe care le-ar obtine prin sacrificarea intereselor marunte; necinstitului i s-ar prezenta pedepsele care decurg din raul pe care-l va comite. Chiar celui animat de bunatate, educatia si ratiunea l-ar putea ajuta sa fie mai aproape de perfectiune. Imputarile constiintei, care par deocamdata sa atinga faptele, se adreseaza, in fond, personalitatii noastre intime. Actiunile sint masura caracterului nostru, manifestindu-se tot atit de sigur ca simptomele unei boli menite sa descrie starea patologica a bolnavului. Precum unui botanist ii este suficienta o frunza pentru a determina specia careia ii apartine planta, tot astfel caracterul omului poate fi dedus din manifestarile sale marunte. Pentru lucrurile importante oamenii isi iau precautii; in gesturile mici ei se manifesta dupa natura lor si fara a da osteneala sa se mai ascunda. Precum drumul isi urmeaza linia lui dreapta fara sa se imprastie pe o suprafata mare, asa si omul trebuie sa-si urmareasca tinta, lasind de-o parte si de alta inutilitatile. Nehotarirea, amagirea creeaza aspiratii false, oamenii devenind copii in bilciuri si luind tot ceea ce le place. Viata se va scurge intr-o alergatura continua si nefolositoare. Vointa si puterea nu ajung: omul trebuie sa stie ce vrea si ce poate. “Caracterul bun” traieste intr-o lume in armonie cu fiinta lui. Relatiile cu semenii sai sint amicale; se simte ruda cu toate fiintele; ia parte la bucuriile si necazurile lor si asteapta cu incredere sa se bucure de acelasi interes afectuos. Prin aceasta pacea adinca a sufletului sporeste si fiecare se simte bine in cercul sau. * * * Cel mai mare om din lume nu este cuceritorul, ci acela care se stapineste pe sine insusi. Ne inchipuim intotdeauna un om cu un caracter nobil cu o fizionomie marcata de paloare si tristete, care nu este decit constiinta nimicniciei tuturor lucrurilor si suferintelor din lumea aceasta. Cind soarta sfarima cu o lovitura dorinta de a trai, omul nu mai vrea nimic, caracterul sau devine trist si nobil resemnat. Omul cauta sa rupa legaturile care-l tin pe pamint. Simte pacea dulce a mortii si un fel de bucurie secreta il insoteste in aceasta stare, numita de cel mai melancolic dintre popoare “bucuria necazului”. INTELEPCIUNEA IN VIATA Ceea ce este – Ceea ce are – Ceea ce reprezinta – Viata in sine – Viata in raporturile sale cu societatea Pentru linistea interna a omului, chiar pentru intregul sau mod de a fi, este esentiala starea lui psihica. In aceasta stare se afla izvorul migiierii sau al deznadejdii, al senzatiilor, al vointei si al gindirii sale, pe cind mediul extern are numai o influenta indirecta. De aici rezulta ca in acelasi context relational si faptic fiecare individ reactioneaza sau este afectat altfel, fiecare traind in mod diferit, particular, acelasi eveniment. Reprezentarea mediului ambiant este conditionata de modul de receptare al celui care primeste stimulul; receptarea insasi este conditionata de nivelul de intelegere, gradul de pregatire, sensibilitatea, experienta individului. De exemplu, un om care invidiaza peripetiile interesante ale vietii vecinului sau ar trebui mai degraba sa invidieze starea de spirit care a dat pret acestor intimplari. Incidentul devenit pasionant pentru un observator fin, devine pentru observatorul superficial un fapt banal de viata. De aceea, melancolicul va interpreta un episod dramatic ca pe o tragedie, sanguinul ca pe un conflict interesant, iar flegmaticul ca pe un fapt lipsit de importanta. Realitatea in sine cuprinde doi termeni: subiectul si obiectul, legati printr-o legatura unanima si intrinseca. Realitatea obiectiva (a obiectului) este mereu aceeasi; realitatea subiectiva (a subiectului care recepteaza obiectul) este diferita pentru fiecare dintre noi. Se mai poate spune ca realitatea este diferita pentru fiecare dintre noi. Un obiect frumos, vazut de un spirit mediocru, produce asupra acestuia un efect mediocru. Sau altfel spus, fiecare este indesat in constiinta ca in propria sa piele si nu traieste decit prin ea. De aici rezulta influenta slaba a lumii exterioare asupra lumii interioare a fiecarui individ. Realitatea, ca obiect al receptarii noastre, este determinata de destin si, prin urmare, variabila; noi isine sintem partea subiectiva a realitatii, invariabila in esenta sa. Viata omului, cu toate schimbarile exterioare, isi pastreaza caarcterul permanent. Este ca un ciclu de variatiuni executate pe o tema data. De aceea, fericirea noastra depinde de ceea ce sintem, de individualitatea noastra si nu de ceea ce destinul ne impune. Personalitatea individului este mult mai importanta decit averea sa. De aceea englezii, pe buna dreptate, spun: “Imi place la Paris” si nu “Parisul imi place”. Un caracter nobil, un spirit drept, o natura vesela si un corp sanatos sint bunurile supreme si cele mai de pret pentru fericirea noastra. Izvorul direct al fericirii este veselia; acesta calitate isi gaseste recompensa in ea insasi. Cel care este vesel va gasi totdeauna motiv sa fie vesel, si de aceea chiar este vesel. Oricit ar fi un om de frumos, avut, respectat, daca nu e vesel se va simti nefericit si, invers, poti fi batrin, sarac sau cocosat, veselia cu care este inzestrat spiritul tau te va face fericit. * * * Prezentul obiectiv este in mina destinului si, prin urmare, schimbator. Numai spiritul omului este schimbator si individual. De aceea, viata fiecarui om, cu toate schimbarile exterioare are intotdeauna aceleasi caracteristici. Fericirea noastra depinde de ceea ce sintem, de individualitatea noastra. Si, totusi, prea adesea oamenii dau vina pe soarta. Sanatatea este bunul cel mai de pret si inca intr-o masura asa de mare, incit se poate spune ca un cersetor sanatos este mai fericit decit un rege bolnav. Un temperament linistit si vesel, produs al unei sanatati perfecte va fi izvorul unei inteligente vii, patrunzatoare si al unui spirit echilibrat. O vointa moderata, o fire blinda sint daruri pe care nici rangul, nici avutia nu le pot inlocui. Prin utilizare permanenta muschii se fortifica, dar nervii slabesc. Trebuie, asadar, sa ne intarim muschii prin exercitii potrivite si sa ne menajam nervii printr-un mod de viata echilibrat. Ochii trebuie feriti de lumina prea puternica si mai ales de lumina reflectata, de oboseala produsa de lectura intr-o lumina crepusculara sau de cercetarea indelungata a obiectelor prea mici. Sa ne ferim urechile de zgomote prea puternice, dar mai ales sa nu supunem creierul la eforturi silite, indelungate, nepotrivite capacitatii lui. In timpul siestei sau dupa un efort fizic deosebit, creierul are iarasi nevoie de repaus. Pentru a se reface, creierul are nevoie mai ales de somn. Cu cit creierul este mai dezvoltat si mai activ, cu atit el are nevoie de odihna completa, caci ceea ce pare a se cistiga prin starea de veghe in timp, se pierde calitativ. Avutia contribuie putin la starea de bucurie. Ceea ce alimenteaza bucuria este sanatatea. Viata este miscare permanenta. Continua miscare interioara a organismului necesita echilibrarea miscarilor exterioare. Pina si copacii, pentru a se inmulti si a creste, au nevoie sa fie miscati de vint. Sa comparam efecetul produs in noi de aceleasi evenimente intr-o zi in care sintem bolnavi si intr-o zi in care sintem in deplinatatea fortelor. Numai asa vom intelege cit pretuieste sanatatea. Si, totusi, raportul mai mult sau mai putin echilibrat dintre sensibilitatea, irascibilitatea, imaginatia fiecaruia si realitatea obiectiva poate modela personalitati melancolice temperamental, dar perfect sanatoase fizic. Omul care-si petrece viata in tumultul afacerilor sau placerilor, uitindu-si trecutul, pierde calitatea de a rationa limpede. * * * Trebuie sa stim sa sacrificam raului o particica din fericirea noastra, aceasta pentru a evita necazuri mai mari. O judecata falsa, plina de iluzii, instabilitatea oricarui lucru ne obliga la prudenta in manifestarea bucuriei sau a durerii. Un fleac poate deveni un izvor de rele. In fata unei mari nenorociri trebuie sa ne dovedim intelepti, cunoscind ca “poate fi si mai rau”. Fereste-te sa-ti bazezi fericirea pe pretentii mari, inlesnind adesea intimplari nefericite. Cu cit edificiul are baza mai solida, cu atit este mai stabil. Cu cit cercul nostru de vederi, de actiune, de contact este mai limitat, cu atit vom fi mai fericiti. Cu cit este mai larg cu atit vom avea mai multe griji. A-ti fi de ajuns tie insuti, a fi tot pentru tine este cea mai buna conditie a fericirii tale. * * * Nimic nu te fereste mai bine de plictiseala, care este flagelul vietii omenesti, decit bogatia spirituala. Omul ordinar este preocupat sa-si omoare timpul, omul de spirit va sti intotdeauna cum sa si-l intrebuinteze. De aceea, jocul de carti a ajuns ocupatia predilecta in orice societate. Neavind idei de schimbat, oamenii schimba cartea la masa si-si cistiga banii unii altora. Cei care nu stiu nici atit, sau sint de-a dreptul prosti, bat darabana cu degetele-n masa. Tigarea inlocuieste, de asemenea, gindirea, atunci cind nu are ce stimula. Precum tara cea mai fericita este aceea care importa putin pentru nevoile sale, asa si muritorul cel mai binecuvintat este acela care se multumeste cu avutia sa interioara, asteptind mai putine placeri exterioare. Caci nu mai trebuie sa asteptam mare lucru de la altii si nici dinafara noastra, in general. Nimic nu ne desparte mai profund de fericire decit viata de petreceri zgomotoase si sofisticate, pe care englezii o numesc “high life”. In tinerete, cind oamenii sint in deplinatatea fortelor fizice si sexuale vointa este pe deplin satisfacuta. Mai tirziu iti ramine numai forta intelectuala; in lipsa ei, mizeria e mare. Vointa este fara de sfirsit, dar pierzindu-se interesul, ea trebuie stimulata prin excitarea unor pasiuni artificiale: sportul, vinatoarea, cursele, muzica, poezia, filozofia. Vointa omului se manifesta prin: forta de reproducere, nervozitatea si sensibilitatea. Fortei sexuale (reproductive) ii corespund: bautura, hrana buna, siesta si somnul. Nervozitatea are drept corespondent placerea de a calatori, dansul, calaria, artele razboinice. Sensibilitatea se regaseste in poezie, muzica, inventii sau filozofie. Aceasta din urma expresie a vointei ne fereste de plictiseala si de efectele ei: anturajul dubios, risipa etc. Filozofia mea nu mi-a adus nici un cistig dar m-a ferit de multe rele. In tinerete, am citit urmatoarea fraza: “cel ce ride mult e fericit, iar acela care plinge este nefericit”. Observatia este cel putin neroada, dar cuprinde atita adevar, incit n-am putut s-o uit. Ori de cite ori veselia ne bate la usa, trebuie sa-i deschidem si ferestrele, fara a mai cumpani daca sintem indreptatiti s-o primim sau sa fim multumiti, sau daca ne scoate din meditatiile profunde, ocupatiile serioase. Veselia vine intotdeauna la timp. Veselia este moneda sunatoare a fericirii, cistigul nostru imediat. Nimic nu contribuie mai putin la veselie ca averea. Oamenii mari sau bogati sint vesnic ingrijorati. Oamenii modesti, meseriasi sau tarani, au mai adesea fete multumite si placute. Ar trebui, prin urmare, sa pastram cu grija aceasta floare a sanatatii si echilibrului numita veselie. Pentru aceasta trebuie sa evitam excesele, emotiile violente, desfriul, certurile. O viata igenica, doua ore petrecute in aer liber ne vor readuce placerea de a trai. Preponderenta anormala a sensibilitatii produce adesea o dispozitie inegala dupa o stare euforica, urmind adevarate prabusiri melancolice. Aristotel a observat, cu drept cuvint, ca toti oamenii ilustri sint melancolici, geniul fiind adesea dublat de o mare sensibilitate. Shakespeare a descris aceasta mare divizare a temperamentului in general, intr-un mod foarte placut: “Natura se amuza citeodata formind combinatii caraghioase. Sint unii care-ntr-una casca ochii la nimicuri si rid ca papagalii in fata unui simplu cintaret din cimpoi; iar altii au o infatisare asa de posomorita, incit nici macar n-ar suride auzind o gluma buna. Nu s-a spus adesea ca, in fond, spiritul cel mai limitat este cel mai fericit?” Orice ar fi, nimeni nu-l va invidia pentru aceasta fericire. Nu vreau sa trag concluzii pripite intru solutionarea definitiva a acestei controverse, cu atit mai mult cu cit insusi Sofocle emite doua pareri diametral opuse: “Stiinta este masura completa a fericirii”. “Nu inteleptul isi petrece viata in modul cel mai placut”. Filozofii Vechiului Testament nu se mai inteleg intre ei; Isus, fiul lui Sirah, a zis: “Viata nebunului este mai rea decit moartea”. Ecleziastul obiecteaza: “Unde e multa stiinta sint si multe dureri”. Deocamdata, tin sa mentionez aici ceea ce se intelege in particular printr-un cuvint propriu limbii germane: “Philister” (negustor, burghez). Este tocmai omul care, prin masura strimta, strict limitata a fortelor sale intelectuale “n-are nevoie de spirit”. Acesta expresie apartine vietii studentesti si a fost intrebuintata mai tirziu intr-o acceptiune mai larga, analoga intelesului sau primitiv, caracterizind spiritul prozaic, lipsit de imaginatie. Privind la modul superior lucrurile, s-ar putea spune ca filistinii sint oameni in permanenta ocupati de o realitate care nu exista. * * * Placerea adevarata este direct legata de necesitate. Nici o aspiratie de a cistiga adevaruri sau o judecata corecta asupra acestor doua notiuni nu insufleteste existenta filistinului. Cind moda sau alte constringeri le impun aceste placeri, se achita de ele cit mai repede cu putinta, ca un ocnas de munca lui. Singurele placeri pentru el sint strict senzuale, din care gusta din plin. Mincarea buna, vinurile alese – iata scopul suprem al existentei; sa-si procure tot ce contribuie la binele sau material este tinta vietii sale. Seriozitatea rece, lipsita de sens este proprie filistinului si-l caracterizeaza. Nimic nu-l inveseleste, nimic nu-l misca, nu-l intereseaza nimic. Odata sfirsite placerile materiale, societatea filistinilor devine curind plictisitoare. Pina si jocul de carti devine monoton. Ii ramin filistinului placerile vanitatii: goana dupa bogatii, influenta, putere politica, avantajele decurgind din toate acestea si menite sa stirneasca invidia confratilor sint singura lumina la care se dezmorteste. * * * Cea mai firava neliniste produsa de oameni sau lucruri, rumegata constant, poate sa se mareasca monstruos. Lucrurile neplacute trebuie judecate la rece, prozaic, fara incarcatura emotionala pe care o produc. Dimpotriva, marile facultati intelectuale, temperamentul, ca o conditie a perceptiilor ce le insotesc, suscita darul de a insoti durerea. Ecleziastul are de doua ori dreptate cind afirma ca “Viata nebunului e mai rea decit moartea” si “Unde este multa intelepciune, este multa durere”. * * * Este greu, daca nu chiar imposibil, sa determini limita rationala a dorintelor noastre de inavutire. Multumirea fiecaruia deriva din raportul dintre avutie si dorinta de a avea. Avutia, in ea insasi, este tot atit de lipsita de sens, ca si impartitorul unei fractii ordinare fara de impartit. A micsora pretentiile raportindu-le la mijloace este cel mai sigur drum pentru a evita nefericirea. Discrepanta dintre proiectele mari si modalitatea de realizare a acestora duce adesea la o deviatie de la normal. Presupunind ca atit proiectele, cit si mijloacele de realizare sint la indemina celui care le concepe, el va trebui sa ia in calcul factorul timp, intimplarea, uzura fizica si morala, nu numai a proiectului, dar si a realizatorului. Uneori, o singura viata nu-i de ajuns pentru un proiect; el va fi dus mai departe sau ingropat de urmasi, odata cu creatorul sau, care oricum nu se poate bucura de un lucru neterminat. Apoi, piedicile de tot felul, chiar daca nu-l descumpanesc pe cel care de dragul scopului reuseste sa le infringa, acestea ajung sa-l uzeze in timp, micsorindu-i rezistenta nervoasa. Mai intervine timpul, cu schimbarile sale. De aceea, un lucru odata realizat poate aparea ca inutil. Concluzia? Bogatia cistigata cu atitea greutati si pericole este lasata altora sa se bucure de ea. Caci avutia este ca apa sarata: cu cit bei cu-atit ti-e mai este. La fel este si gloria. * * * O imputare frecventa adusa oamenilor este ca-si indreapta dorintele spre cistigul banesc. Este firesc, aproape de neinlaturat, sa iubesti acesta nestatornica putere, care poate in orice moment sa ia forma dorintelor si nevoilor noastre. Alimentele nu au pret decit in ochii flamindului; medicamentele sint pentru bonav ca apa vie, o blana e buna iarna, iar o femeie cit esti tinar. Toate acestea sint bunuri relative. Numai banii sint un bun absolut, pentru ca prin intermediul lor iti poti procura oricare din aceste bunuri. Banii de care dispune cineva trebuie sa fie un scut impotriva unor posibile neajunsuri, nu o inlesnire si cu atit mai putin o obligatie. Se stie ca cei care-s legati de mizerie se tem mai putin de ea si sint in mod paradoxal mai risipitori decit cei care cunosc saracia din auzite. S-ar putea crede ca nevoia nu este atit de teribila pe cit se pare. Adevarul este ca pentru omul nascut bogat averea e tot atit de necesara ca aerul, caci el nu stie sa traiasca altfel. Pentru omul sarac, saracia este conditia sa naturala. * * * Pastrati averea strinsa sau dobindita, caci este un avantaj nepretuit, fie si numai pentru a trai usor, independent, fara nevoia de a munci. Aceasta singura favoare a sortii face din noi, oameni nascuti liberi, stapini pe puterile si pe timpul nostru, indreptatiti sa exclamam: “Ziua este a mea”. Pentru individul cu o origine obscura, dar cu oarecare talent, a fi sarac este un avantaj, o recomandare reala menita sa-l faca util in serviciul public sau privat, caci fiecare tine sa se puna in evidenta prin inferioritatea aproapelui sau. Numai omul sarac se inchina mult si des, incovoindu-si spinarea in fata semenului sau. Numai saracia il face sa admire ineptiile, sa laude erorile superiorilor sai. Astfel, cu drept cuvint a zis Goethe: “Nimeni sa nu se plinga de injosire, caci ea e puterea”. * * * Pretul onoarei este relativ. Caci opinia altora nu poate avea valoare decit raportata la noi. Precum intr-un stat civilizat datoram siguranta si dreptul de proprietate numai societatii, avem nevoie de altii in tot ceea ce intreprindem, avem nevoie de increderea partenerului pentru a incheia o afacere, tot astfel parerea altora despre noi are un pret mare, dar care se manifesta indirect. Onoarea noastra nu este cunoscuta decit in lumea in care traim; numai gloria ajunge inaintea noastra, surprinzator de repede. Fiecare poate pretinde onoare, dar numai exceptiile isi merita gloria, renumele, caci gloria se cistiga prin actiuni deosebite. Drumurile spre glorie sint doua: calea sufletului sau a mintii. Faptele nobile sint savirsite cu inima, in timp ce marile creatii ale omenirii se savirsesc cu capul. Fiecare dintre cele doua drumuri are avantajele si inconvenientele sale. Principala diferenta este ca faptele lasa in urma lor amintiri care, neconsemnate istoric sau artistic se sting in timp si sint date uitarii. Dimpotriva, opera odata creata, exista prin ea insasi devenind nemuritoare. De la Alexandru cel Mare ne-a ramas numai numele, in ce Platon si Aristotel, Homer si Horatiu sint inca prezenti, traiesc si lucreaza prin operele lor. Gloria adevarata se maturizeaza in timp, pe nesimtite, ca un stejar, iesind incet din saminta sa. Gloria efemera seamana cu iarba, care intr-un an creste si moare. Gloria falsa este buruiana iesind iute din pamint, dar care tot atit de repede e smulsa pentru a lasa locul curat. Cu cit un om apartine mai mult posteritatii, cu atit el este mai strain secolului in care a trait. Omul incoronat de adevarata glorie apartine umanitatii si nu poate fi vopsit in culoarea locala. De aceea, se poate intimpla ca el sa traiasca ignorat de contemporanii sai. Prezentul ii stimeaza mai mult pe cei aserviti scopurilor sale imediate, omul epocii sale traieste si moare odata cu ea. Istoria literaturii si a artelor abunda in exemple ale unor ilustri creatori ignorati sau incorect receptati de contemporanii lor, lipsiti de o viziune superioara, de ansamblu a creatiei artistice. Toate acestea se sprijina, la o ultima analiza, pe faptul ca fiecare nu poate intelege si respecta decit ceea ce-i permite inteligenta sa. * * * In timp ce onoarea gaseste intotdeauna jucatori corecti, fiind presupusa fiecaruia pe credit, gloria lupta permanent cu invidia, laurii fiind distribuiti de un tribunal putin favorabil. Onoarea putem si voim s-o impartasim cu fiecare; gloria este impovaratoare pentru cel ce-a cistigat-o si, in acelasi timp, se micsoreaza in clipa in care vrei s-o imparti cu cineva. Gloria este un fel de onoare conceputa diferit de ceea ce se intelege in mod curent prin aceasta notiune, de care grecii, romanii, indienii, chinezii sau arabii nici macar nu aveau idee. Gloria a luat nastere in Evul Mediu, fiind raspindita numai in Europa crestina, intr-o mica fractiune a populatiei numita inalta societate. Acesta este onoarea cavalereasca sau punctul de onoare. Punctul de onoare nu e deloc un principiu original si nascut din natura omeneasca. Este, bineinteles, un copil al acelei epoci, in care pumnii erau folositi mai des decit mintea si-n care preotii inlantuisera ratiunea. De altfel, se lasa lui Dumnezeu nu numai grija vietii, ci si aceea de a judeca. De aceea, judecatile mai dificile erau hotarite prin judecata lui Dumnezeu, care consta in lupte nu numai intre cavaleri, dar chiar si intre burghezi. Puterea fizica si indeminarea, adica natura animala, erau asezate pe scaunul judecatorului si ele hotarau asupra a ceea ce e drept sau nedrept. Se mai afla si azi oameni care traiesc dupa acest principiu al onoarei si care nu sint in general cei mai instruiti sau rationali. * * * O bucurie debordanta si o durere prea violenta se intilnesc, in general, in aceeasi persoana, caci amindoua se conditioneaza mutual si sint cauzate de o mare voiciune a spiritului. Amindoua starile sint produse nu numai de prezent, dar chiar si de anticiparea viitorului. Fondul oricarei bucurii sau dureri exagerate este o grerseala sau o nebunie. Prin urmare, aceste doua exaltari ale sentimentului pot fi inlaturate prin gindire. Starea de euforie se sprijina pe iluzia de a fi gasit in viata ceva ce nu se intilneste de obicei; adica satisfacerea durabila a dorintelor tulburatoare si mereu renascinde. * * * Este greu si chiar imposibil sa determini marginile dorintelor noastre rationale sub raportul posesiunii. Caci multumirea oricaruia consta in raportul dintre pretentii si posesie: de aceea, posesia privita singura nu are nici o importanta. Bunurile pe care un om nu si le-a dorit niciodata sa le posede nu-i cauzeaza privatiuni si fara ele este cu desavirsire satisfacut; pe cind un altul, care are de o suta de ori mai mult decit el, se simte nefericit pentru ca-i lipseste ceva ce-ar dori sa obtina. Fiecare om are, sub raportul acesta, un orizont diferit de acela pe care ar putea sa-l atinga: pretentiile sale sint in raport cu posibilitatile si orizontul sau. Cind i se prezinta un scop personal si poate fi sigur ca-si va atinge acest scop, omul se simte fericit si, dimpotriva, este nefericit cind greutatile il impiedica sa-si atinga scopul. De aceea, averea bogatului nu-l linisteste pe cel sarac si tot ceea ce poseda bogatul nu-l mingiie atunci cind scopul pentru care lupta nu este realizat. * * * Cind se simte ca ultimul scop pe care oamenii il urmaresc fara preget intreaga viata cu eforturi de neinchipuit, cu pericole si greutati, este de a se ridica in ochii celuilalt; cind se observa ca nu numai functiile, titlurile si decoratiile, chiar si averea, stiinta, arta vor fi dorite in principal pentru a obtine respectul si consideratiunea celorlalti, toate acestea arata din nefericire cita exagerare nebuna ne caracterizeaza. A da prea multa importanta parerii altuia este o greseala comuna, care isi are originea fie in natura umana, fie in relatiile omului cu civilizatia si societatea din care face parte. Oricum, ea exercita asupra tuturor actiunilor noastre o influenta preponderenta si contrarie fericirii noastre. Spaima, dependenta permanenta fata de parerea semenilor, ii impinge pe oameni la gesturi necugetate, sacrificindu-si pentru gloria viitoare odihna, sanatatea si chiar viata. Acesta nebunie prezinta, de altfel, un mijloc eficace in mina celor care vor sa conduca, menit sa-i faca pe cei condusi sa mearga inainte, chiar daca nu le e pe plac. * * * Onoarea este in mod obiectiv opinia altora asupra valorii noastre si subiectiv o teama fata de acesta judecata. In ultima instanta, are adesea un efect binefacator, cu toate ca nu este intru totul moral. Onoarea are in unele cazuri un caracter negativ, contrar renumelui care are un caracter pozitiv. Subiectul care “are onoare” poate fi din punct de vedere social si nu numai un oarecare, adica un tip banal. Renumele afirma fara exceptie ca subiectul sau este unic. Prin urmare, renumele trebuie sa fie mai intii capatat. Onoarea, dimpotriva, trebuie pastrata. Prin urmare, lipsa de renume, obscuritatea este o stare negativa; lipsa de onoare,insa, este o rusine, o stare pozitiva. * * * De asemenea, precum pisica toarce cind o mingii, omului i se citeste pe fata o dulce multumire cind este laudat. Contribuie foarte mult la fericirea noastra corectitudinea judecatii sau a formularii care se aplica atunci cind parerea noastra asupra a ceea ce reprezentam pentru noi insine (ce este individul in sine si pentru sine) coincide cu ceea ce sintem pentru altii. Ceea ce reprezentam cuprinde: gradul, onoarea, gloria. In acesta intreita grija corespund trei feluri de nebunii: vanitatea, orgoliul si ambitia. Rangul nu este decit un bilet de ordine tras asupra opinei publice: taota valoarea lui consta in creditul debitorului. * * * Decoratiile au si ele utilitatea lor. Mai multe merite ar trece neobservate de public, de aceea nu este rau sa le subliniezi cu o stea sau o cruce. Cu atit mai mult cu cit publicul are ochi, urechi, chiar putin spirit, dar uita repede. Toate actele noastre sint sub supravegherea opiniei publice, care nu iarta nimic, nici chiar o prima greseala de tinerete si o priveste ca pe o pata de nesters. Morala nu este decit necesitatea recunoscuta a unui renume bun sau al onoarei necesare pentru ca cineva sa-si poata face drum in societate. Pentru foarte multi probitatea si onoarea nu sint decit fatada la adapostul careia isi desfasoara in siguranta actiunile ilicite. “Onoarea burgheza” este respectul drepturilor tuturor si presupune ignorarea totala a mijloacelor nelegale. “Onoarea functiei” presupune ca un om investit cu o functie are toate calitatile cerute spre a o indeplini si cere sa se achite punctual si corect de datoriile inerente sarcinii sale. “Onoarea sexuala” inseamna, pentru femeie, obligatia de a respecta contractul matrimonial, atunci cind exista, sau de a ramine fidela partenerului ei. Pentru barbat inseamna crearea sigurantei conjugale pentru sotie, cind este insurat. Precum si o anumita corectitudine fata de o eventuala partenera. “Onoarea cavalereasca” sau punctul de onoare, in sfirsit, depinde, pentru barbat, nu de ceea ce face, ci de ceea ce i se face. A fi insultat devine o rusine si insulta o isprava. A raspunde la o palma cu moartea este cea mai revoltatoare absurditate. Sa imitam, dar, exemplul lui Cato care, primind o palma, n-a dat-o inapoi, n-a cerut dreptate, nici n-a iertat-o: a tagaduit-o. * * * Gloria se naste din actele unui suflet mare sau din operele unui spirit mare. Cu cit gloria vine mai tirziu, cu atit este mai durabila. “In societe sint oameni celebri si altii, care merita sa fie celebri” a spus Lessing. Gloria nu este deci intimplare. Esentialul este sa fii mereu demn de ea. A ridica un monument unui om, fiind inca in viata, este ca si cum ar declara ca se teme de posteritate. * * * Acela care doreste sa traiasca printre oameni nu trebuie sa indeparteze pe nimeni, oricit de ciudat sau rau. Cel mai intelept lucru este sa-ti spui: “Nu-l voi schimba, dar vreau sa-l folosesc”. Interesul calauzeste toate legaturile noastre. Un om urmarit de dusmanii sai, zdrobit de oboseala, intreaba un negustor ambulant drumul pe care ar putea sa scape de ei. Negustorul i-l arata, apoi adauga: “Nu-ti trebuie nimic? Poate cumperi ceva”. Politetea este ruda cu diplomatia, nepolitetea este o prostie. A-ti face dusmani cu orice pret inseamna sa-ti dai foc acoperisului. Pentru a intra in lume este necesara foarte multa rabdare si ingaduinta: una fereste de accidente, cealalta de certuri si invidie. Sa ne abtinem sa criticam, fie chiar cu buna intentie, caci a rani pe cineva este usor, a-l indrepta este imposibil. In opozitie, pentru a deveni blind nu-ti ramine decit sa-ti amintesti de propriile tale schimbari in modul de a judeca: “Tot asa am gindit oare si odinioara?”. Comportamentul oamenilor este adesea infantil, rasfatat; deci nu trebuie sa fim nici prea indulgenti, nici ingaduitori cu nimeni. * * * Iti pierzi mai usor un prieten dindu-i bani decit daca nu-i dai. Acela care nu-l recunoaste pe drac decit dupa coarnele sale, ori pe nebun dupa clopotei, va fi adesea sub biciul lor. Oamenii sint ca luna si cocosatii: nu-si arata decit o fata; ei au darul innascut de a-si folosi fizionomia ca pe o masca, exprimind ceea ce le este util in acel moment. * * * A ierta, a uita inseamna a arunca pe fereastra o experienta capatata cu mare stradanie. Precum cineva poarta greutatea propriului corp, fara a o simti sau fara a-i fi straina, tot astfel nu ne deranjeaza copiii nostri, ci numai ai altora. De aceea, fiecare are in aproapele sau o oglinda, in care-si vede propriile defecte, greseli, vicii, obiceiuri rele. Reactia este aceea a ciinelui care privindu-se in oglinda latra nestiind ca-si atentioneaza propria sa imagine. * * * Prin viclenie, minciuna, disimulare, oamenii nu fac decit sa se insele pe ei insisi. Intrebuintam adesea biletul de hirtie in locul monedei autentice. Demonstratiile exterioare si gesturile mimice sint moneda fara valoare, folosita in locul adevaratei stime si prietenii. Pe de alta parte, cineva ar putea sa se intrebe daca exista persoane demne de sentimente adevarate. Prietenia sincera presupune un interes cu totul obiectiv util fericirii prietenului, prietenul la rindul sau conformindu-se. Prietenia presupune reciprocitate. * * * Pe lumea acesta sint legaturi care se sprijina inca pe motive egoiste, dar care, printr-un graunte de iubire adevarata, sint transformate si poarta cu oarecare justete numele de prietenie. Ele nu sint, prin urmare, mai presus de legaturile obisnuite, care sint in general de asa natura ca nu le-am mai adresa nici un cuvint cunostintelor noastre, daca le-am auzi vorbind de noi in lipsa. Prietenii se numesc sinceri; dusmanii sint sinceri. De aceea, pentru a ne cunoaste pe noi insine, ar trebui sa intrebuintam parerea lor ca pe o doctorie amara, dar utila. * * * Perfectiunea este ruda cu imperfectiunea, in care ameninta sa se schimbe. Pe de alta parte, fiecare defect are ruda o calitate. De aceea, confundam adesea la o persoana calitatile cu defectele sau invers. Prudentul trece drept las, economul pare avar, mincinosul pare sincer, risipitorul e libertin, timidul pare a se prezenta cu o nobila incredere in sine insusi etc. * * * Oamenii care poseda calitati cu adevarat remarcabile, stralucite, nu se sfiesc sa-si marturiseasca greselile lor, mai ales cind sint raportate tocmai la calitatile recunoscute, conform expresiei lui George Sand: “Fiecare are defectele virtutilor sale”. Dimpotriva, sint persoane cumsecade, de caracter, carora nu li se poate imputa nimic, care nu gresesc niciodata, iar daca gresesc isi ascund cu grija greseala, neadmitind vreo aluzie la ea; acesta pentru ca tot meritul lor consta in suficiente, in stradania lor de a nu gresi, meritul lor fiind lesne diminuat cu fiecare greseala facuta. Singura lor virtute, singurul lor crez este de a nu gresi. Fiecare fata omeneasca este o hieroglifa care merita sa fie descifrata si al carei alfabet il purtam in noi insine. Fizionomia spune mai mult decit vorbele. Ea este rezumatul a tot ceea ce gura nu pronunta, litera initiala a tot ceea ce va urma in gindirea si in actiunile persoanei respective. Cuvintul este intrumentul si reprezentarea gindirii omului, chipul reproduce subconstientul sau. De aceea, merita sa-i observam pe cei din apropierea noastra, chiar daca nu avem ce sa le spunem. Daca fiecare om merita atentie pentru ca exprima o gindire diferita de natura sa, cu atit mai mult bunatatea merita sa fie contemplata, caci ea traduce in modul cel mai general si mai inalt reflectarea naturii asupra operei! De aceea, ea subjuga atit de puternic privirea noastra. Frumusetea este o noema generala a naturii; individul nu este decit un corolar al ideii. Tacit admitem ca fiecare este ceea ce pare si e drept sa fie asa. Dificultatea consta in a-i determina pe semenii nostri sa fie ceea ce par a fi; aici este momentul in care si cel mai exersat greseste. Aceasta nu pentru ca chipul minte, cum zice Figaro, ci pentru ca noi nu stim ce spune. Este o adevarata arta sa descifrezi fizionomia cuiva, iar principiile acestei arte nu se invata in abstract. Prima conditie este observatia obiectiva si aceasta nu-i usoara. Cea mai mica urma de antipatie sau simpatie, de ura sau speranta sau simpla influenta personala se interpune, modificind observatia obiectiva. Sunetul unei limbi nu izbeste decit pe acela care n-o intelege, sensul comunicarii acoperind senzatia auditiva propriu-zisa. De aceea, figura unui om nu-l poate soca decit pe acela care nu-l cunoaste. De aceea, prima vedere ne da cea mai curata impresie obiectiva si prima conditie in a o descifra. Infatisarea cuiva ne afecteaza la prima vedere, ca mirosul cind intram undeva, ca gustul atunci cind bem sau mincam. Daca e adevarat ca Socrate a zis intr-o zi unui tinar care-i era prezentat spre a-l examina: “Vorbeste, ca sa te vad”, este de la sine inteles ca acesta nu se aplica numai la sunet. Voia sa-i vada ochii animindu-i-se, pasiunea expresiei dindu-i adevarata imagine a omului, precum si capacitatile sale intelectuale descoperindu-se in miscarile lui. Dar s-ar putea obiecta usor: intii ca insusirile morale sint prea ascunse pentru a se descoperi atit de usor; al doilea, ca in focul discutiei, dezvoltarea fizionomiei exercita asupra noastra o influenta autentica, menita sa ni-l apropie pe cel care vorbeste, dar care tulbura propria noastra facultate de a cunoastere si reprezentare. Deci, s-ar putea spune mai corect: “Nu vorbi, ca sa te vad”. Pentru a prinde adevarata si temeinica fizionomie a unui om, trebuie sa-l observam cind e singur, cu el insusi. Orice societate, orice convorbire ii arunca un reflex strain, in genere, in avantajul sau; actiunea din jurul sau il ridica peste nivelul sau. Acelasi om, privit in singuratate, adincit in gindurile sale, coplesit de propriile sale sentimente si senzatii, iti va arata adevarata sa infatisare, ceea ce simte si ceea ce este. Cea mai spirituala si mai inteleapta dintre natiunile europene a dictat o datorie de politete ca niciodata sa nu fie intrerupti arbitrii: aceasta se numeste “a unsprezecea porunca”. Zgomotul este cea mai neplacuta intrerupere. Chiar un zgomot moderat, dar continuu, ma tulbura adesea inainte sa-l aud constient si simt un fel de greutate in gindire. E ca si cum mi-ar fi impiedicate picioarele fara sa bag de seama. * * * Mai ales cind este bogat, prostia il degradeaza pe om. Nevoile si saracia il string in chingi pe cel lipsit de mijloace; serviciile sale inlocuiesc stiinta si ii ocupa toata ziua. Dar bogatii care sint prosti se aseamana cu o turma care nu traiesete decit dupa toanele ei. * * * Cind citim, autorul cugeta pentru noi. Reincepem mersul interior al spiritului sau, ca scolarul care deseneaza cu creionul pentru a invata sa scrie semnele pe care invatatorul le-a facut pe tabla. De aici vine teribila usurare pe care ne-o da lectura, cind intrerupe firul propriilor noastre cugetari; mintea noastra este atunci ca o piata publica, in care se aduna ideile straine. Acela care citeste toata ziua si nu se odihneste decit prin nemiscare, pierde incetul cu incetul facultatea de a gindi prin sine insusi ca un om care calareste mereu si uita sa mai mearga. Acesta este cazul multor invatati, pe care cititul i-a prostit de-a dreptul. Herodot povesteste ca Xerxes a plins dezastrul armatei sale innecate, observind, in acelasi timp, ca peste o suta de ani nici unul din oamenii sai n-ar mai fi trait. Cine ar putea oare sa nu plinga la vederea unor voluminoase cataloage in care toate cartile, in zece ani, vor fi moarte si uitate? * * * Politia sanitara ar trebui sa fixeze, in interesul sanatatii ochilor nostri, un minimum al dimensiunii literelor de tipar. Giuvaergii venetieni povesteau ca toti acei care lucreaza faimoasele lantisoare de Venetia orbesc in mai putin de treizeci de ani. * * * Cu cit un om este mai capabil si mai serios, cu atit are simtul umorului mai dezvoltat. Oamenii care insa rid sau zimbesc, indiferent daca e cazul sau nu, ori sint saraci cu duhul, ori sint meschini moral si intelectual; de aceea, felul in care ride cineva, motivul pentru care ride sint caracteristice fiecarui individ in parte. In ceea ce priveste fericirea sau nefericirea noastra, trebuie sa ne stapinim fantezia; sa nu facem planuri mari pentru ca nerealizarea sau distrugerea lor ne costa scump. De asemenea, sa ne ferim inima de reprezentarile nefericite, dar neintimplate inca ale imaginatie. Pentru a ne stapini inchipuirea este necesar s-o impiedicam sa ne reaminteasca si sa ne zugraveasca nedreptatea, stricaciunea, pierderile, injuriile, umilintele, mortificatiile suferite cindva. Caci prin aceasta sint excitate ura si reaua vointa adormite cindva, sufletul nostru pierzindu-si astfel curatenia. * * * Daca un om arata prin purtarea lui ca sensul dreptatii ii este strain, nu-i incredinta o letcaie fara garantiile potrivite. Trebuie rupta orice prietenie cu asa-zisii amici buni care, pentru un fleac, se arata rai si vulgari. Prin aceasta se evita situatii neplacute pentru viitor. Fa tot astfel si cu servitorii. E de preferat sa te descurci singur, decit sa te inconjori de tradatori. Ne purtam defectele cum ne purtam corpul: fara sa le simtim. Sa ne ferim de orice prefacatorie, caci izvorul ei este totdeauna in firca; apoi, disimularea presupune inselatorie si implica, mai devreme sau mai tirziu, o dezaprobare a gestului in sine si asta pentru ca cineva doreste sa para ceea ce nu este. * * * Cel ce vrea sa traiasca printre oameni nu trebuie sa condamne o individualitate, chiar rea, mizerabila sau ridicola fiindca este creata de natura. Asadar, sa le perceapa ca atare, ca pe ceva necesar, neschimbator, care, ca urmare a unui principiu etern si metafizic trebuie sa fie asa; in cazul cel mai rau sa cugete ca trebuie sa existe si astfel de creaturi. Ignorind aceste aspecte, devii nedrept si-ti faci dusmani. Caci nimeni nu poate sa-si schimbe radical personalitatea, caracterul, etica sa, forta sa spirituala, temperamentul, fizionomia. Daca vom condamna un om in totalitate nu-i ramine altceva de facut decit sa ne combata, la rindul sau, pina la moarte; caci ii suspendam dreptul la existenta proprie, obligindu-l, in acelasi timp, sa devina altceva decit este in mod invariabil. De aceea, pentru a trai printre oameni trebuie sa respectam individualitatea fiecaruia, oricare ar fi si trebuie sa ne gindim sa-l utilizam dupa posibilitatile si inclinatiile sale, fara sa speram vreo schimbare si fara sa condamnam. Acesta este adevaratul sens al proverbului “sa traiesc lasind si pe altii sa traiasca”. Sarcina nu este deloc usoara, pe cit este dreapta; prin urmare, acela care respecta personalitatea semenului sau se poate socoti fericit. * * * Politetea inseamna indeminare, nepolitetea este sinonima cu prostia. Nu fiti economi cu politetea. Veti dovedi astfel o mare lipsa de intelepciune. Dar acela care impinge politetea pina la a-si sacrifica propriile sale interese reale plateste prea scump pentru o recunostinta sau eventual un serviciu modest. AMORUL INSTINCTUL GENERATOR Despre amor: obiectul sau, efectele si cauzele sale aparente – Importanta si seriozitatea pasiunii amoroase – Iluzia individului si triumful speciei Dragostea este, ca instinctul vital, cel mai puternic dintre toate resorturile. Deci, daca s-ar gindi cineva ca dragostea absoarbe, fara incetare, vlaga tineretii, ca este scopul suprem aproape al oricarui efort omenesc aducind dezordinea in afacerile cele mai serioase, ca incurca cele mai mari spirite, ca arunca desertaciunile sale printre incurcaturile diplomatice si lucrarile academice, ca strecoara biletele dulci in mapele ministrilor si florii uscate in mapele filozofilor, ca rupe relatii pretioase, sfarima legaturi ce pareau de nezdruncinat, isi face victime din viata, sanatate, bogatie, rang, fericire, ca face din omul cinstit un desfrinat si din prieten tradator, dragostea raufacatorului care se straduieste sa rastoarne, sa incurce, sa distruga tot, atunci acel cineva ar fi gata sa strige: Pentru ce atita zgomot si efort, atitea necazuri si suferinte? Este vorba, fireste, de un lucru cit se poate de simplu: fiecare face ce doreste sa-si aiba in barca lui. Pentru ginditorul serios insa adevarul este altul. Caci importanta chestiunii este pe masura goanei furioase ce se desfasoara in acest scop. Ce este omul? Vointa care aspira sa traiasca intr-o fiinta noua si deosebita. Dragostea este viclesugul intrebuintat de natura pentru a-si atinge scopul, care nu este, in realitate, decit crearea unei fiinte noi, determinata in esenta sa. Proba? Iat-o. Amorul platonic este o prostie, caci amorul nu se multumeste nici chiar cu un sentiment reciproc – ceea ce doreste, ce cauta, ce pretinde este posedarea insasi, este a simti fiinta iubita, dorita, in puterea sa vitala, barbateasca, sa simta posedind in toata plenitudinea, cu toata forta simturilor dezlantuite prin placere. Scopul unic, adevarat, scopul real al oricarei uniri din dragoste este procreatia, nasterea unui copil, cu toate ca indragostitii nici nu viseaza cit de tradatoare este natura cu ei, aruncind peste actul propriu-zis cel mai stralucitor si mai minunat val. Placerea, voluptatea posedarii reciproce nu este decit o cursa. Natura umple golurile cu indivizi noi. Examinati doua fiinte care cauta sa-si satisfaca acest instinct imperios numit dragoste. In privirile lor, incarcate de dorinte, se vede cuprinzindu-se viata unei fiinte noi; in impreunarea sexuala, dupa care tinjesc, este contopirea a doua fiinte intr-una singura. Acest al treilea individ, pe care-l vad creat din stringerea lor in brate si in mijlocul voluptoaselor lor placeri, va recrea in el calitatile ereditare ale parintilor, care astfel vor supravietui. Dragostea nu este asadar decit vointa de supravietuire a speciei, necesitatea de perpetuare in dauna iluziilor si bucuriilor efemere pe care omul le simte. Oare exista vreun indragostit care, dupa ce si-a satisfacut pasiunea, sa nu simta ca vraja s-a risipit? Numai specia a profitat din impreunarea amoroasa a doua fiinte; individul nici macar nu realizeaza cine pierde si cine cistiga. Impins de geniul speciei, isi impune toate sacrificiile fara macar sa banuiasca scopul adevarat al dragostei, faptul ca adesea este total diferit de aspiratiile sale. Animalele sint, de asemenea, inselate de aceasta mistificare a naturii care, inventind placerea, le face sa creada ca lucreaza pentru satisfactia individuala. In realitate, numai perpetuarea speciei conteaza. Ceea ce probeaza faptul ca dragostea se reduce la un instinct de reproducere a speciei este ca barbatul, prin natura sa, este inclinat spre instabilitate, in timp ce femeia este obligata, macar un timp, sa ramina fidela. Barbatul este poligam. Numarul popoarelor poligame este de patru ori mai mare decit numarul popoarelor monogame. Scopul naturii, indreptat spre mentinerea speciei, impinge barbatul sa caute mai multe femei. El poate cu usurinta sa insaminteze o suta de copii pe an daca are atitea femei la dispozitie. * * * Care sint femeile pe care dorim sa le posedam? Acelea care sint tinere, vitale, sanatoase, avind virsta cuprinsa intre 18 si 30 de ani. O femeie batrina, incapabila de a mai avea copii, nu mai are farmec, nu mai atrage. Instinctul ascuns care ne conduce se vadeste in intentia de a avea copii. Apoi, vedeti fata sau femeia care, dupa calendarul ei, cind natura o face fecunda cauta un barbat. Reciproc, atractia noastra scade in ochii sexului frumos dupa perioada proprie germinatiei sau cind conceperea este mai mult sau mai putin departata. * * * Daca vitalitatea si sanatatea femeii ne atrag in egala masura din teama de a nu procrea o fiinta slaba si bolnavicioasa, scheletul care este fundamental modelul speciei reprezinta pentru noi un motiv puternic de atractie sau de respingere. O talie care se abate de la proportie nu poate fi despagubita de un obraz frumos. Un corp frumos, mladios si drept, cu picioare mici, ne incinta. Insasi Biblia spune despre picioarele frumoase ale unei femei ca sint ca niste coloane de aur pe socluri de argint. Dam, de asemenea, mare importanta dorintelor care servesc nutritia si sint ereditare. Mai cautam iarasi rotunjimea carnurilor, frumusetea plastica pentru ca acestea promit fatului o nutritie corecta si indestulatoare. Sinii bine reprezentati produc asupra barbatului un adevarat farmec pentru ca, aflindu-se in raport direct cu organele genitale feminine, sinii puternici sint ca niste rezervoare asteptind gurita fatului. Femeia prea grasa, femeile-colos ne displac pentru ca starea lor morbida arata o atrofiere a uterului si este un semn sigur de sterilitate. Regularitatea si frumusetea fetei ramin la urma. Se cauta un nas bine facut, caci natura lucreaza la vedere pentru conservarea tipului speciei. Ne place o gura mica, opusa unui bot de animal. Ochii frumosi, o frunte frumoasa, barbia proeminenta sint, de asemenea, elemente atragatoare. Din partea lor, femeile prefera barbatii intre 30 si 35 de ani fata de tinerii care reprezinta totusi eleganta si frumusetea masculina. Caci nu gustul conduce vointa femeii ci instinctul care recunoaste, in acesta virsta, apogeul fortei virile si generatoare. * * * Femeia nu este atrasa de chipul barbatului, ci de forta si curajul sau. Aceste calitati par a asigura copilului o protectie viguroasa. Femeile iubesc vigoarea muschilor, umerii lati. Nu le pasa daca barbatul e grosolan, e de ajuns sa fie puternic. Chiar daca barbatul se arata iubaret si amator de aventuri sexuale, va fi refuzat de femeia care vede in el un barbat, nu doar un sex. Ceea ce cucereste femeia este curajul, hotarirea, bunatatea inimii, spiritul de dreptate al barbatului, caci toate aceste calitati tatal le va transmite copilului. Darurile spirituale nu influenteaza atractia sexuala, pentru acestea nu se transmit copilului. De aceea, barbatii prosti, dar bine facuti, au adesea mai multa trecere decit cei spirituali. S-au vazut uniri din dragoste dintre barbati grosolani, stupizi, dar robusti, si fete blinde, instruite si cu gust; s-au vazut si barbati instruiti, imperechindu-se cu cite o femeie bine facuta, dar total necorespunzatoare spiritual. Ceea ce natura are in vedere in timpul imperecherii nu este o intretinere mai mult sau mai putin spirituala, ci procrearea de copii robusti. Unirea nu se face cu capul, ci cu inima. * * * Sexul este constituit incomplet, caci intr-unul si in celalalt sex este o parte care cauta pe cealalta pentru a se completa unindu-se. Orice individ gaseste complementul sau firesc intr-un alt individ de sex opus, care are ceea ce lui ii lipseste si este neaparat necesar pentru a produce tipul deplin al umanitatii, conceput in noua creatura, care trebuie sa se nasca; totul tinde, concura la construirea acestei fiinte viitoare. Fiziologii ne invata ca la barbat si la femeie sexualitatea se gaseste in grade diferite: printre femei se gasesc hermafrodite gratioase; hermafroditismul feminin si masculin dau indivizi neputinciosi, neapartinind nici unuia dintre sexe. Pentru ca doua individualitati sa-si gaseasca complementul lor firesc, trebuie ca gradul lor determinat de sexualitate sa corespunda la barbat si la femeie. Din instinct indragostitii masoara aceasta parte proportionala, necesara fiecaruia dintre ei. Dincolo de orice mare pasiune sta acest calcul inconstient si cind amantii vorbesc de unirea sufletelor, trebuie sa subinteleaga intotdeauna armonia calitatilor fizice, caci nu sufletele se cauta, ci trupurile, in scopul de a procrea fiinta cea mai deplina. * * * Pe linga acestea se mai adauga si alte consideratii: cautam sa neutralizam slabiciunea si imperfectiunile noastre prin calitatile altor persoane. Astfel, cu cit un barbat are mai putina forta musculara, cu atit va iubi mai mult femeile puternice si invers. Dar cum femeia este intotdeauna mai slaba, ea prefera barbatii robusti. De altfel, barbatii nu au gust pronuntat pentru femeile masive, iar femeile cu o structura fizica solida nu iubesc barbati inalti. Instinctual, natura evita insa o rasa de giganti sau de pigmei, careia n-ar putea sa-i transmita vigoarea necesara pentru a-i asigura durata. De altfel, s-a observat ca progeniturile unui cuplu masiv sint slabe si rahitice. Devierile si defectele noastre sint corectate de natura pina in cele mai mici amanunte. Persoanele cu nasc cirn privesc admirativ la nasurile acviline, barbatii inalti, cu oase lungi, prefera femei minione, plinute, cu posterior accentuat. Fara sa stie, barbatul se supune inaintea femeii unui ordin superior, acela al speciei. Priviti seriozitatea, subconstienta cu care se studiaza la prima intrevedere un barbat si o femeie: se scruteaza reciproc, se observa in amanunt incepind cu fata si terminind cu ceea ce e ascuns privirii. Acest examen nu este decit meditatia speciei asupra copilului pe care acest cuplu ar putea sa-l creeze. Rezultatul acestei meditatii va decide gradul lor de apropiere si dorintele lor reciproce. * * * Scopul ultim al oricarui demers amoros, indiferent daca se incheie dramatic sau optimist, este in relitate deosebit de serios, si in acelasi timp cel mai inportant din viata omeneasca: in orice fiinta in stare sa procreeze geniul speciei pregateste generatia viitoare. Acesta este marea opera a lui Cupidon, fara incetare activ si creator. Comparate cu importanta intereselor speciei, interesele individuale, in existenta lor efemera, sint neinsemnate. De aceea, Dumnezeu este gata de a le sacrifica fara mila. Caci geniul speciei este in raport cu individul ceea ce este un nemuritor pentru muritor si interesele sale, infinitul pe linga universul finit. Pentru a raspunde unor interese superioare acelora care fac obiectul fericirii sau nefericirii noastre personale, Dumnezeu le urmareste cu o constanta sublima in vacarmul razboiului sau al imbulzelii afacerilor, in mijlocul ororilor unei epidemii, prin pustietati sau in preajma lacasurilor sfinte. Nevoia de iubire pe care poetii din toate timpurile o descriu in fel si chip si al carei subiect este fara sfirsit, acesta dorinta, care leaga de posesiunea unei femei ideea unei fericiri inexorabile si a unei dureri nesfirsite, la teama ca n-ar putea s-o aiba, aceste framintari fara margini ale dragostei nu pot avea ca motivatie necesitatile unei fiinte trecatoare. Ele sint tendintele geniului speciei care nu vede prin aceasta decit un incomparabil mijloc de actiune. Numai specia are o viata nesfirsita si numai ea poate sa creeze dorinte, satisfactii si dureri nesfirsite. Dar inchisa cum e in strimtul piept al muritorului, nu-i de mirare ca acest piept pare citeodata ca vrea sa izbucneasca si nu poate gasi nici un fel de expresie pentru presentimentul unei voluptati sau al unei torturi nesfirsite. Acesta exaltare supraomeneasca se constituie in fondul oricarei poezii amoroase, indemnindu-l pe poet sa se exprime prin metafore fara masura, ireale. Acesta stare exaltata i-a creat pe Petrarca, Werther, Ortis si altii. Altfel nu se pot explica. Nu numai insatisfactia in dragoste poate duce la finaluri tragice, dar si satisfacerea amorului, caci pasiunea duce adesea la conflicte atit de incompatibile cu starea personala a individului, incit adesea distruge totul pentru a se putea mentine. Amorul poate fi in opozitie cu toate relatiile noastre sociale, chiar cu persoana celui iubit, legindu-se de o fiinta care, in afara de inclinatia sexuala, nu este decit un obiect de teroare si dispret. Vointa speciei este superioara individului si inchide ochii la toate viciile, raminind solidar cu obiectul pasiunii sale. Indata ce vointa speciei este satisfacuta, ea dispare si placerea individului risipindu-se, il readuce la cruda realitate. De aceea, insusi Amor este infatisat legat la ochi. * * * Rezultatul final al amorului este asigurarea generatiei viitoare. Personajele care vor urca pe scena cind noi vom cobori vor fi astfel strict determinate in existenta si calitatile lor de acest fleac numit pasiunea in dragoste. Marea importanta a dragostei pasionale strins legata de existenta umanitatii se prezinta ca expresia cea mai inalta a vointei individuale, care se transforma in vointa a speciei. Intr-adevar, din amorul pasional si vointa individuala se nasc pateticul si sublimul in dragoste. Nici un subiect nu poate egala interesul stirnit de acela ce face fericirea si nefericirea speciei. O actiune dramatica, desfasurindu-se fara episoade amoroase, este greu de sustinut, in timp ce intimplarile pe aceasta tema suscita permanent interesul cititorului sau al ascultatorului si este, practic, inepuizabila. In toti aceia care sint capabili de procreatie geniul speciei creeaza generatia viitoare. Un erou care-si plinge infringerile sau durerile fizice este demn de dispret, dar acelasi erou nu se simte umilit cind isi plinge nefericirile din dragoste, caci atunci nu el, ci insasi specia plinge. De asemenea, oamenii cei mai cinstiti, mai corecti, comit adulterul, dispretuind si incalcind morala, caci interesul speciei a pus stapinire pe ei. Impotriva oricaror proteste se ridica insasi pilda Mintuitorului, indemnind sa arunce cu piatra in femeia adultera pe acela care cu adevarat n-a gresit. * * * Prima consideratie care determina inclinatie si alegerea este aceea a virstei: tineretea fara frumusete este atractiva; frumusetea fara tinerete nu prezinta sex-appeal. A doua consideratie este sanatatea: bolile acute nu tulbura inclinatiile noastre decit trecator; bolile cronice sperie sau departeaza pentru ca ele se transmit copilului. Dupa virsta si boala nimic nu departeaza mai mult decit o conformatie defectuoasa. Un indragostit este cind tragic, cind comic pentru ca si-ntr-unul si-n celalalt caz este in miinile speciei, care-l domina pina la a-l scoate din fire: actiunile lui depind numai de caracterul sau. De aici vine, atunci cind pasiunea atinge un nivel superior, acea culoare atit de sublima in care se imbraca sugestiile amantului, acea inaltare transcendenta si supranaturala care pare a-i face sa piarda din vedere scopul fizic al amorului. Aceasta pentru ca geniul speciei si instinctele sale superioare il atita acum. El a primit misiunea de a intemeia un sir nedefinit de generatii dotate cu oarecare constitutie fizica si formate din oarecare elemente care nu se poate intilni decit intr-un singur tata si intr-o singura mama; aceasta unire si numai aceasta poate forma o generatie determinata strict de vointa de a trai. Sentimentul care-l ajuta in aceste circumstante de importanta transcedentala il face pe indragostit sa se ridice deasupra lumii materiale, sa se depaseasca pe sine, si-i imbraca dorintele astfel incit iubirea devine un episod poetic uneori pina la ridicol. * * * Voluptatea este serioasa. Imaginati-va cea mai frumoasa pereche, cea mai fermecatoare. Cum se atrage si se respinge, cum se doresc si cum fug unul de altul cu gratie si frumusete. Vine momentul voluptatii. Orice gluma a disparut. Perechea a devenit serioasa. De ce? Pentru ca voluptatea este animala si animalitatea nu ride. Fortele naturii lucreaza pretutindeni in mod serios. * * * Se intimpla ca amorul sa se impace cu ura cea mai violenta pentru fiinta iubita; de aceea, Platon l-a comparat cu iubirea lupilor pentru oi. Aceasta situatie ia nastere cind un indragostit pasional nu poate cu nici un pret sa se faca ascultat. “Il iubesc si il urasc”, exclama Shakespeare in “Cymbeline”. Ura cuiva impotriva fiintei iubite se poate aprinde atit de tare, incit se ajunge la crima pasionala si la sinucidere. Cind pasiunea atinge stari paroxistice aceasta himera este atit de tulburatoare, incit daca cineva nu poate s-o atinga viata insasi isi pierde sensul si pare atit de lipsita de placere, incit indragostitul isi depaseste frica de moarte chiar. In acest caz, vointa omului este deosebita de vointa speciei sau altfel spus vointa speciei intrece atit de mult vointa individului, incit indragostitul care nu poate lucra in calitate de reprezentant al speciei dispretuieste sa-si fie util lui insusi. Individul este mult prea fragil pentru a inchide in el aspiratia nesfirsita a vointei speciei, concentrata asupra unui obiect determinat. Sinuciderea devine singura modalitate de eliberare a individului sau chiar a cuplului, exceptind cazul in care natura insasi rupe zagazurile constientului, lasind libera nebunia. Dar nu numai pasiunea nesatisfacuta are un sfirsit tragic si disperat, ci si dragostea implinita poate duce la nefericire. Exigentele dragostei in confllict cu starea personala a indragostitului sint atit de incompatibile cu celelalte circumstante ale vietii si planurilor sale de viitor, incit cel mai adesea le distruge in loc de a le sustine. * * * Dragostea nu intra in contradictie numai cu relatiile sociale, adesea bulversind natura intima a individului atunci cind se fixeaza asupra unor persoane care in afara raporturilor sexuale ar fi dispretuite de partener. De indata ce amorul pasional, adica interesul speciei, intra in joc, onoarea, datoria, credinta nu mai exista, raminind vorbe goale. Omul cel mai onest, cel mai drept este in stare sa comita un adulter, dispretuind normele morale cind dragostea il impinge in interesul speciei omenesti. Sub acest raport iata insa o cugetare a lui Chamfort: “Cind un barbat si o femeie au unul pentru altul o pasiune violenta imi pare intotdeauna ca, oricare ar fi piedicile care-i despart, un sot, parinti etc., cei doi amanti sint unul pentru celalalt prin natura, isi apartin prin drept divin, in ciuda tuturor legilor si conventiilor omenesti”. Mintuitorul insusi cu cita indulgenta trateaza femeia adultera, cind spune asistentilor sai ca nu e nici unul printre ei care sa nu fi facut acelasi pacat. Geniul speciei inlatura toate barierele sociale, risipeste rigorile impuse de institutii, legi, spulbera rigorile de casta sau rasa, neavind grija decit de asigurarea generatiilor viitoare. De ce ne intereseaza atit de mult comedia, drama, romanul sau lirica? Pentru ca vedem in ele fiinte care-si apara dragostea, adica interesul speciei si care triumfa asupra celor care nu au decit interese individuale. Subiectul fundamental al oricarei opere literare este rolul pe care-l joaca geniul speciei cu aspiratiile si proiectele sale, in care izbuteste intotdeauna. Cititorii si spectatorii cred ca amantii si-au intemeiat propria lor fericire, dar in realitate au sacrificat-o in folosul speciei, cu toata prevederea si opozitia celor din anturajul lor. * * * Geniile protectoare ale individului sint intotdeauna in lupta cu geniul speciei, care e fara mila, care nu lucreaza decit pentru a-i distruge fericirea lui individuala, ca sa-si atinga scopurile. Cei vechi au personificat in Cupidon specia, au facut din el un zeu crud cu toata infatisarea lui copilaroasa, un zeu capricios, despotic, stapin al zeilor si-al oamenilor, un zeu inarmat cu sageti veninoase, ucigase, legat la ochi si inaripat. Aripile simbolizeaza instabilitatea lui, urmare a dorintei satisfacute. Pasiunea se sprijina pe iluzia unei placeri, unei fericiri personale, in profitul speciei. Aceasta iluzie dispare odata cu achitarea tributului datorat de om naturii si speciei sale. Individul odata scapat de sageata care-l impungea reintra in posesia libertatii sale, redevine constient de sine, cade in marginile strimte ale saraciei sale si se mira vazind dupa atitea eforturi, staruinta si pasiune, ca nu-i ramine decit satisfactia grosolana a simturilor. Isi inchipuia ca posesiunea il va face fericit, pe cind in realitate starea lui a ramas aceeasi. Recunoaste ca a fost inselat de vointa speciei si, fericit ca Tezeu, o paraseste pe Ariadna. Daca Petrarca si-ar fi satisfacut pasiunea ar fi incetat sa mai cinte, precum pasarea dupa ce si-a depus ouale in cuib. * * * Casatoriile din dragoste sint facute in interesul speciei, nu al individului. Este adevarat ca indragostitii isi imagineaza ca-si gasesc propria lor fericire, dar scopul real le este cu desavirsire ascuns, caci el sta in procrearea individului, care nu este posibila decit prin ei. Mergind impreuna spre acest scop este necesar ca ei sa se puna insa de acord, sa se potriveasca pe cit le va fi cu putinta mai bine. Foarte adesea acesta pereche, unita printr-o iluzie ce tine de instinct – cum e caracterizat amorul pasional – se gaseste asupra intregului rest in cel mai complet dezacord. Aceasta se vede limpede cind iluzia se risipeste. Iata de ce casatoriile din dragoste au, in general, un sfirsit nefericit, caci ele asigura fericirea generatiei viitoare in dauna individului. Un proverb spaniol zice: “Cine se casatoreste din dragoste va trai in suferinta”. Intr-o casatorie de convenienta consideratiile care o determina sint cel putin reale si nu pot sa dispara prin ele insele. Prin ele fericirea sotilor este asigurata, dar in detrimentul generatiei viitoare. Barbatul care in casatorie considera mai importanta situatia materiala decit satisfacerea inclinatiilor firesti, traieste mai mult in individ, decit in specie, ceea ce este contrar naturii si demn de dispretuit. O tinara care impotriva sfatului parintilor sai refuza cererea in casatorie a unui barbat mai in virsta, dar cu o buna situatie materiala, pentru a alege dupa inclinatia sa fireasca, neglijind convenienta, isi sacrifica fericirea individuala de dragul speciei. Tocmai acest lucru nu i se poate refuza caci ea a actionat in sensul naturii, nu in sensul egoismului individual. La intemeierea unei familii trebuie sacrificate ori interesele individuale, ori interesele speciei. Rar se intimpla sa-si dea mina convenientele cu amorul pasional pentru a realiza o casatorie fericita. * * * Precaritatea constitutiei fizice, morale sau intelectuale a unei mari parti dintre barbati isi are cauza in aceste uniri, care nu se intemeiaza pe alegere si afinitate fireasca, ci pe consideratii exterioare sau imprejurari intimplatoare. Casatoriile fericite sint rare tocmai pentru ca scopul natural al casatoriei nu este fericirea generatiei actuale, ci a generatiei viitoare. Cu toate acestea, pentru mingiierea sufletelor blinde si iubitoare, ds adaugam ca uneori se alatura pe linga amorul sexual un sentiment de cu totul alta origine; o prietenie adevarata, fondata pe potrivirea gindurilor si caracterelor. Dar aceasta profunda amicitie nu se declara decit dupa ce amorul sexual s-a stins. * * * Capriciile nascute din amor sint ca licuricii: ne atrag cu fanteziile cele mai vii, ne baga-n mocirla si apoi dispar. Voluptatea simturilor este opusa entuziasmului, care ne deschide lumea ideala. Amorul este compensatia mortii. * * * Nasterea si moartea sint cumpana existentei noastre, constituindu-se in cele doua poluri ale tuturor manifestarilor vietii. La indieni zeul Siva, simbol al mortii, poarta la git, pe linga lantul sau de cranii, lingamul, ca organ si simbol al generatiei viitoare. Romanii isi impodobeau sarcofagele cu reliefuri vesele reprezentind satiri si bacante, vinatori, lupte, dansuri, scene lubrice simbolizind contrastul dintre trupul intins in mormintul sau, plins de cei apropiati si viata animala intensa, fara de moarte a naturii. FEMEILE Uritenia si slabiciunea fizica ale femeii – Defectele spiritului si caracterului sau – Rolul ei in casa si in educatia copiilor sai A trebuit ca spiritul barbatului sa fie intunecat de iubire ca sa numeasca “frumos” acest sex de talie mica, cu umeri strimti, cu soldurile largi si cu picioarele scurte. Toata frumusetea femeii sta in instinctul amoros. Intreaga conformatie a femeii arata ca n-a fost facuta pentru marile realizari ale spiritului sau ale trupului, ci numai pentru propasirea speciei. Ea isi plateste datoria catre viata nu prin actiune, ci prin suferinta, prin grija fata de copii, prin supunerea sa fata de barbat, caruia trebuie sa-i fie o tovarasa rabdatoare si devotata. Viata ei trebuie sa curga incet, mai blinda si mai neinsemnata decit a barbatului, fara a fi in fond nici mai fericita, nici mai nefericita. E placut sa constati ca femeia este facuta pentru ascultare. Pusa intimplator intr-o situatie de o deplina independenta, fiecare din ele se leaga cu toate acestea de un barbat pentru a fi conduse si stapinite. Femeile au nevoie de stapin. Este tinara? Are un amant. Este batrina? Are un duhovnic sau preot. Femeia este un animal cu par lung si idei scurte. Rousseau a spus-o cu dreptate: “Femeile in general nu iubesc nici o arta, nu se pricep in nici una si n-au geniu”. Daca nu te opresti la aparente ai putut deja constata acest lucru. E de ajuns sa se observe, de exemplu, ce le preocupa si le atrage in mod deosebit atunci cind asista la un concert, la opera sau la teatru. A se vedea nepasarea cu care flecaresc in cele mai nepotrivite momente. Grecii, daca e adevarat, au avut mare dreptate sa nu admita prezenta femeilor la teatru; cel putin asa puteau sa inteleaga ceva din spectacol. Dar la ce sa ne asteptam din partea femeilor daca ne gindim ca, in intreaga lume, acest sex n-a putut sa produca nici un spirit mare, nici o opera completa si originala sau oricare alta valoare durabila. Lipsa obiectivitatii spiritului, atit de necesara in artele plastice, este hanidcapul lor cel mai serios. Din punct de vedere tehnic, isi pot insusi temeinice cunostinte necesare practicarii unei meserii artistice sau chiar tehnice, dar nu se pot depasi pe ele insele. Exceptiile izolate, partiale nu schimba cu nimic situatia. Femeile sint si vor ramine un univers inchis, strimt, limitat. Ele sint filistinii cei mai deplini si incurabili. Datorita organizarii noastre sociale atit de absurda, care le pune in situatia de a impartasi titlurile si situatia barbatului, orice ar fi el, femeile suscita cu inversunare amibitiile ignobile, firesti acestei absurditati: dominatia lor, tonul pe care-l impun corup societatea moderna. * * * Femeia este un animal care trebuie strunit, ingrijit bine si pastrat in interiorul casei. Femeile ar trebui sa se ocupe numai de interior; trebuie hranite bine, imbracate corect, chiar frumos, dar tinute in afara societatii. Invatatura religioasa este cea mai potrivita pentru ele, iar poezia si politica mai ales, cele mai daunatoare. Femeile sa nu citeasca decit carti cuvioase, din care sa invete mila, si carti de bucatarie. Muzica, desenul, dansul, gradinaritul si putina munca le vor da acea stare atit de placuta barbatului. Numai asa nu se vor vesteji, vor fi permanent fecunde. * * * Acest sex nu trebuie numit “frumos”, caci femeile nu-si pot insusi cu adevarat nici o arta. Ele nu au sentimentul poeziei, nici inteligenta muzicii, iar exersarea unui talent este curata maimutareala, un pretext, o afacere exploatata din dorinta de a placea, caci nu pot concepe nimic in mod dezinteresat. Din punct de vedere estetic femeile sint “nonestetice”. * * * In timp ce barbatul domina direct prin inteligenta si puterea sa, femeia a recurs intotdeauna la mijloace indirecte in scopul cuceririi barbatului. Acest interes fata de activitatile exterioare nu-i decit prefacatorie si cochetarie. Champfort a zis cu drept cuvint: “Ele sint facute sa negutatoreasca slabiciunea noastra, nebunia noastra, dar nu si ratiunea noastra. Exista intre femeie si barbat o simpatie de epiderma si foarte putine afinitati spirituale si de caracter”. Femeile sint “sexus sequior”, adica al doilea sex menit a fi tinut de-o parte, in planul secund, ceea ce de altfel au aplicat cu succes anticii si popoarele orientale, care-si dadeau mai bine seama de rolul secund ce se cuvine femeilor in societate. Vechea galanterie frantuzeasca si prostia germano-crestina ne-au condus la cea mai stupida dintre veneratii. Ce-am cistigat prin aceasta? Femeile au devenit mai arogante, mai cu tupeu. Isi inchipuie ca le este permis totul, pentru ca au luat cunostinta de sfinta lor demnitate si de inviolabilitatea lor. In Occident ceea ce numim “doamna” se afla intr-o pozitie cu totul falsa, caci femeia, sexus sequior al anticilor, nu avea dreptul la veneratie si omagii, ocupind o pozitie inferioara aceleia a barbatului. A suprima “doamna”, a pune acest zero la locul lui, ar fi o excelenta reforma politica si sociala. Doamna europeana este un fel de fiinta contra naturii; in casele noastre n-ar trebui sa avem decit femei de interior si fete care, invatind atributiile unei viitoare menajere, sa fie formate prin munca si ascultare, in loc de a face din ele fiinte lipsite de bun simt. Daca femeile din clasele inferioare sint mai de plins la noi, in Occident, este pentru ca avem “doamne”. * * * Femeile ramin toata viata copii. La femei, ratiunea atinge dezvoltarea completa la optsprezece ani, pe cind la barbat ea se dezvolta pina la douazeci si opt de ani. Ratiunea femeii este, asadar, strict masurata – ca la virsta de optsprezece ani. De aceea, femeii ii scapa trecutul si viitorul, ea negindind decit in prezent. Ea ia aparenta drept realitate, inlocuind cu fleacuri lucrurile cele mai importante. Femeia sufera de miopie intelectuala si nu stie nimic. Risipa pe care o face frizeaza nebunia uneori, caci in inima ei este convinsa ca barbatul a fost creat si adus pe pamint pentru a servi, a cistiga bani pe care ea sa-i cheltuie. Daca in timpul vietii barbatul n-o lasa sa risipeasca banii, cit de tare se revanseaza ea dupa moartea lui! Confirmarea rolului lor de “cheltuitoare” este data de insusi faptul ca barbatii le dau bani si le incredinteaza gestiunea bugetului familial. Femeile nu au sentimentul dreptatii, caci natura lipsindu-le de forta fizica, le-a inzestrat in schimb cu siretenie pentru a se apara in slabiciunea lor; disimularea, minciuna sint defecte cu care ele se nasc. Leul are dinti si gheare, elefantul si mistretul au colti, taurul coarne, femeia are viclenia. La ea prefacatoria este innascuta. Pina si cea mai proasta are un dram de siretenie si este aproape imposibil sa descoperi o femeie absolut sincera si adevarata. Din disimulare se nasc necredinta, nerecunostinta, tradarea. * * * Femiele sint create numai in vederea propagarii speciei, ele traiesc asadar mai mult pentru specie decit pentru individ. Prin natura lor, se dusmanesc intre ele intotdeauna caci au aceeasi meserie: DRAGOSTEA. Intr-o competitie amoroasa, femeile intrebuinteaza mai multa siretenie, stapinire de sine, rezerva decit o armata de diplomati. Dar cu ce ton superior se adreseaza o femeie din lumea buna unei alte femei aflate pe o treapta sociala inferioara! Numai instinctul, prezentul, concretul exista pentru ele, caci nu pot asimila notiuni abstracte sau departate in timp si spatiu. De aici trebuie sa se fi nascut defectele dar si calitatile lor prin compensatie. Femeile intrec barbatii in mila, abnegatie, umanitate, iubire fata de aproapele sau. Justitia este mai mult o virtute masculina, mila este virtutea femeii. Femeile-judecator rar se ridica la inaltimea misiunii lor, dar surorile de caritate pretuiesc mult mai mult decit doctorii. CASATORIA Pericolul casatoriei pentru barbati – Avantajele poligamiei pentru femei – Casatoriile morganatice – Casatoriile din dragoste – Casatoriile din interes Ce este casatoria? O cursa pe care ne-o intinde natura. Cind cineva nu-si face iluzii trebuie sa vada in casatorie avantajele de a fi ingrijit la batrinete sau la boala, de a avea un camin. Trebuie sa se considere, de asemenea, si inconvenientele casatoriei: cheltuieli, grija copiilor, capricii, incapatinare, batrinete sau uritire dupa citiva ani, coarne, isterie, gusturi traznite, amanti, infern. Baltazar Ciraciau numeste barbatul de patruzeci de ani “camila”, pentru ca are nevasta si copii. Tinarul insurindu-se devine dobitocul de frunte al nevestei. Chiar daca este vorba de o sotie buna, ea este un pacat al tineretii, pe care-l tiraste dupa sine toata viata. Barbatul insurat duce toata povara existentei. Celibatarul n-o are decit pe a sa. Oricine se consacra muzelor trebuie sa ramina celibatar. Filozoful are nevoie de timpul sau. Toti marii poeti insurati au fost, fara exceptie, nefericiti. Shakespeare purta un indoit rind de coarne. Rezulta din toate acestea ca orice barbat prudent refuza sa contracteze acest pact inegal. In Orient, la popoarele poligame, fiecare femeie este sigura ca va gasi pe cineva care sa-i poarte de grija, pe cind la popoarele monogame numarul femeilor nemaritate este cu mult mai mare decit al celor maritate; ramin o multime de fete batrine, de femei vegetind cu tristete, fara protectie, mai ales in clasele inferioare. Dintre acestea unele ajung prostituate mizere, legate de o viata rusinoasa, formind un fel de clasa publica destinata a feri de pericolele seductiei femeile atit de fericite de a avea un sot sau care spera sa-l gaseasca. Pentru femei, considerate in general, poligamia ar fi o binefacere. Cu ce ar afecta logica sau bunul simt rational, ce-ar putea fi irational in faptul ca in cazul in care sotia are o boala cronica sau e stearpa sau imbatrineste pur si simplu, ca sotul sa-si mai ia o femeie? Succesul sectei mormonilor consta in suprimarea acestei monstruoase monogamii. Pina la reforma la toate popoarele civilizate concubinajul a fost un lucru admis, nicidecum dezonorant, si chiar recunoscut legal. Dar Luther, care a gasit in aceasta institutie admisa pina la el o justificare a casatoriei preotilor, a atacat-o cu violenta si biserica catolica a trebuit sa se pronunte, de asemenea, impotriva concubinajului. De fapt, poligamia exista pretutindeni, asa ca orice discutie devine inutila; nu e vorba decit de lipsa reglementarii si a organizarii. Unde sint adevaratii monogami? Cea mai mare parte din noi am trait in poligamie. Si pentru ca orice barbat are nevoie de mai multe femei, nu este drept ca barbatul sa fie liber sa-si ia mai multe femei? Acestea vor fi atunci reduse la rolul unor fiinte subordonate si “doamna”, acest monstru al civilizatiei europene, doamna cu pretentiile ei ridicole la respect si onoare va disparea. Cind nu vor mai fi “doamne”, Europa va fi curatata de toate acele “fete” a caror viata nu-i decit mizerie si rusine. * * * A intretine o amanta este o actiune cu mult mai morala decit a contracta o casatorie morganatica. Copiii din asemenea uniri pot ridica pretentii in cazul in care descendenta legitima s-ar stinge; de aici tot felul de procese. Acest tip de casatorie nu este decit o concesie facuta femeilor si popilor, doua categorii cu care barbatii trebuie sa fie prudenti. * * * Orice barbat, in tara lui, poate sa se casatoreasca cu femeia pe care si-o alege; unul singur nu are acest drept; acest sarman om este Suveranul. Mina lui apartine tarii si nu se acorda decit din ratiuni de stat in interesul natiunii. Si cu toate acestea, printul este si el barbat, i-ar face placere sa-si urmeze, macar o data, inclinatia inimii. Este tot atit de nedrept si ingrat, pe cit e de vulgar, sa impui sau sa-l opresti pe Suveran sa traiasca cu iubita lui oricit de mult, fireste fara ca ea sa se amestece in treburile statului. Sigur ca femeia care accepta un asemenea rol este o femeie exceptionala, iesita din comun. Ea apartine unui singur barbat, il iubeste si este iubita de el si nu va putea, cu toate acestea, sa-l ia vreodata de sot. Barbatul se simte lezat in onoarea lui atunci cind tovarasa lui de viata se comporta contrar cerintelor sexului ei. Orice barbat care consimte sa se casatoreasca, adica cedeaza avantajele libertatii sale, capitulind in conditii atit de avantajoase pentru adversara sa, contracteaza in acelasi timp obligatia de a veghea la respectarea contractului incheiat, cunoscind ca orice slabire a vigilentei este in defavoarea sa. Nu trebuie ca barbatii, dupa ce au dat totul, sa ajunga sa nu fie cel putin asigurati de singurul lucru pe care l-au stipulat in schimb, adica posesiunea in exclusivitate a sotiei. Onoarea barbatului pretinde atunci razbunarea adulterului femeii, pedepsind-o cel putin cu despartirea. Daca accepta adulterul, comunitatea masculina il va acoperi de rusine. Dar rusinea femeii adultere va fi cu mult mai mare, caci in viata barbatului relatiile sexuale sint o afacere secundara, data fiind multimea si importanta celorlalte relatii ale sale. In flagrantul delict de adulter onoarea sotului este satisfacuta numai prin pedepsirea femeii adultere, nefiind necesara si pedepsirea amantului. Onoarea feminina, atunci cind este vorba de o fata, consta in starea ei de virginitate – din punctul de vedere al opiniei publice, iar pentru o femeie maritata – consta in aceea ca nu a intretinut relatii sexuale decit cu barbatul cu care s-a casatorit. Greseala femeii maritate, mai mult decit aceea a oricarei fete, are un dublu aspect: inselarea sotului si nerespectarea cuvintului dat. Prin aceasta greseala, femeia casatorita isi pierde onoarea si decade pe plan social. Scuzele si circumstantele atenuante de care se bucura “o fata care a gresit” nu pot fi invocate niciodata in favoarea unei femei “care a gresit”. Se poate atribui cea mai mare importanta in viata femeii onoarei sexului – ca valoare relativ mare, dar niciodata ca valoare absoluta, depasind pe aceea a vietii cu destinele sale. Nu se va admite niciodata ca valoarea onoarei feminine sa ajunga sa fie platita cu pretul vietii. Asadar n-o putem aproba nici pe Lucretia, dar nici pe Virginia, cu exaltarea lor degenerind in farsa tragica. Cind sentimentul onoarei atinge manifestari extreme, scopul este uitat de dragul mijloacelor. Sint, de asemenea, conveniente sociale care exclud oficierea formala a casatoriei, in special in tarile de religie catolica, unde nu exista divort. * * * Daca se tine seama de inteligenta nativa si de caracterul fiecarui om se poate admite ca pentru innobilarea rasei umane nu sint necesare interventiile exterioare; acest rezultat s-ar putea obtine nu prin educatie si instructiune, co pe calea selectiei artificiale. Aceasta e ideea lui Platon cind, in cartea a cincea a “Republicii”, expune un plan eficient de inmultire si innobilare a castei razboinicilor. Daca s-ar putea face din toti neputinciosii eunuci, daca toate femeile sarace cu duhul ar fi inchise in minastiri si s-ar procura barbatilor nobili si viteji un harem, dindu-li-se fete inteligente si de spirit, s-ar crea o generatie care ar sfida prin realizarile ei secolul de aur al lui Pericle. Fara a ne lansa in utopii, ar fi locul sa ne gindim ca daca s-ar restabili, dupa pedeapsa cu moartea, castrarea ca pedeapsa maxima, societatea ar scapa de generatii intregi de tilhari si ucigasi, cu atit mai mult cu cit se stie ca virst delicventilor de acest gen este cuprinsa intre 20-30 de ani in cea mai mare parte. * * * Pentru ca un barbat si o femeie sa manifeste o inclinare deosebita unul fata de celalalt este necesara o conditie care se poate exprima printr-o metafora scoasa din chimie: cele doua fiinte trebuie sa se neutralizeze una pe alta ca un acid cu o substanta alcalina, din care ar rezulta o substanta neutra. Intrebarea care se pune atunci cind cineva vrea sa se hotarasca daca sa se casatoreasca sau nu, se reduce in multe cazuri la a sti daca care nevoie mai mare de mincare decit de iubire. Exista supozitia ca poetii sau filozofii casatoriti sint inclinati sa-si imbunatateasca starea materiala mai degraba decit sa-si aduca prinosul pe tarimul stiintei sau al artei. Poligamia ar avea inca un avantaj: evitarea oricaror legaturi si obligatii fata de familia sotiei. Legile care reglementeaza casatoria in Europa presupun egalitatea femeii cu barbatul, ceea ce inca din start creeaza o situatie falsa. Cu cit legile vor consfinti femeilor drepturi si onoruri care le depasesc meritele, cu atit aceste legi restring numarul acelora care ar putea beneficia de ele, restringindu-le, in acelasi timp, drepturile lor naturale. * * * Cu fetele deci, natura a avut deci ceea ce se numeste in teatru “efect scenic”. Ea le-a inzestrat cu farmec sau frumusete pentru a putea la tinerete sa stapineasca fantezia unui barbat. Din acest moment grija intregii sale existente a fost preluata de sot. Gratia este arma care asigura viitoarei femei existenta viitoare. Dupa unirea cu barbatul, femeia-furnica isi pierde aripile nefolositoare in timpul incubatiei. De asemenea, dupa doua, trei nasteri, femeia isi pierde gratia si frumusetea; nici nu mai are nevoie de ele. De aceea, fetele nu se ocupa cu placere de menaj. Adevarata lor vocatie este cucerirea inimilor, ademenirea barbatului in mrejele iubirii. * * * Onoarea femeii tine de modul in care-si respecta trupul. Femeia asteapta si pretinde de la barbat tot ceea ce ii este necesar si tot ce-si doreste; barbatul nu pretinde de la femeie decit un singur lucru. Femeia trebuie sa-i ofere barbatului ceea ce-si doreste intr-un schimb cit mai avantajos pentru ea, iar barbatul trebuie sa se angajeze in schimb sa asigure traiul femeii si al copiilor pe care-i vor avea. Intreaga lor fericire viitoare sta in felul in care este realizat acest angajament. Prima cerinta de care femeia trebuie sa tina seama este refuzul placerilor si legaturilor nelegitime, pentru ca astfel barbatul sa fie constrins sa capituleze semnind actul de casatorie. In acest scop toate femeile, in rinduri strinse, vegheaza asupra fiecareia in parte. O fata care “a gresit”, s-a facut vinovata de tradare fata de intreg sexul ei; daca aceasta actiune s-ar generaliza, interesul comun ar fi compromis. Asadar, comunitatea astfel o acopera de rusine, considerind ca si-a pierdut onoarea. O asemenea soarta o asteapta si pe femeia adultera, pentru ca ea a incalcat una din conditiile acceptate liber de barbat la contractarea casatoriei. Exemplul ei ar putea sa-l duca pe barbat sa nu mai semneze asemenea acte de care tine fericirea intregului sex feminin. Ceea ce dovedeste ca onoarea femeilor nu este conforma cu natura. De unde si cazurile tragice de pruncucidere, sinuciderea mamei etc. Daca o fata care-si ia un amant comite o tradare fata de sexul ei, sa nu uitam ca pactul feminin a fost primit de ea fara a-l sti si fara consimtamintul ei formal. Cum adesea ea este prima victima, nebunia si disperarea ei intrec cu mult pacatul formal de care s-a facut vinovata. * * * Fetele sarace sint adesea mai pretentioase si mai cheltuitoare dupa ce se casatoresc decit acelea care au avut zestre. Fetele bogate depun mai mult zel si instinct pentru a putea pastra averea, comparativ cu fetele sarace. * * * Barbatul poate zamisli usor mai mult de o suta de copii intr-un an daca va avea la dispozitie atitea femei; femeia oriciti barbati ar avea, nu poate duce pe an decit o sarcina. Deci barbatul cauta mereu alte femei, in timp ce femeia ramine cu credinta legata de un singur barbat; natura o impinge din instinct sa pastreze linga ea pe acela care trebuie sa hraneasca si sa protejeze mica ei familie. Credinta in casatorie este artificiala pentru barbat si fireasca pentru femeie si, prin urmare adulterul femeii, din cauza consecintelor si pentru ca este impotriva firii, este cu mult mai de neiertat decit acela comis de barbat. * * * Dragostea barbatului scade vizibil din momentul in care el este satisfacut sexual. El aspira la o schimbare si oricare alta femeie prezinta mai mult interes decit aceea pe care o poseda. Dragostea femeii, dimpotriva, creste din momentul satisfactiei sexuale. O antipatie reciproca si indaratnica intre o femeie si un barbat este semnul ca nu vor zamisli decit o fiinta rau constituita, lipsita de armonie si nefericita. MOARTEA MENIREA DE A TRAI Vanitatea religiei – Despre filozofie, despre stiinta – Despre arta Cine iubeste adevarul uraste pe Dumnezeu. Cind apare credinta filozofia nu mai exista, dispare. Poti crede ca o identitate individuala a creat lumea, dar nu poti conceptualiza aceasta. Va veni o vreme in care ipoteza unui Dumnezeu creator va fi cosiderata ca aceea a cercurilor in astronomie. De cind suprema ratiune a teologilor – rugul – nu mai este in joc, acela care ar veni sa ne mai insele cu ceremonii ar fi un las. Unii ar fi multumiti sa-i readuca pe germani in stadiul in care i-au gasit Frederic cel Mare si Iosif al doilea. Blestemul poporului german consta in aceea de a nu recunoaste in originalitatea sa adevarata esenta interna, intima, eterna a tot ce exista si poate exista pentru a-l cobori la nivelul unui zero. Progresul ratiunii anuleaza efectele religiei. Manifestarile religioase fiind din ce in ce mai abstracte, iar esenta lor situindu-se in domeniul fictiunii, de indata ce la un animal un anumit nivel de perfectiune va fi atins, ruina sa va fi completa. Simbolistica religioasa se limiteaza, la o prima luare de contact, in a fi reprezentata printr-un centru de unde pleaca nenumarate raze, imagine pe care fiecare o interpreteaza diferit, conform punctului sau de vedere, cu toate ca imaginea este aceeasi pentru toti. Dumnezeu este in noua filozofie ceea ce erau cei din urma regi franci sub primarii palatului: un nume gol, pastrat pentru a putea lucra in spatele lui usor si sigur. Religia catolica este o cale de a obtine raiul cersind. Dar pentru ca si asa este prea greu sa-l obtii, preotii servesc drept intermediari. * * * Moartea lui Socrate si crucificarea lui Isus sint doua mari miscari caracteristice umanitatii. Atacul formal impotriva miturilor iudaice se reduce la acest principiu: “Ceea ce a fost creat din nimic trebuie sa se intoarca in nimic. Ceea ce exista in deplina realitate nu poate nici sa inceapa sa fie, nici sa-si sfirseasca existenta vreodata. Realitatea nu are inceput sau sfirsit. Ea exista”. Din pacate, la autorii Noului Testament inspiratia nu s-a extins si asupra limbii si stilului. In bisericile protestante, ceea ce se vede mai intii este amvonul; in bisericile catolice – altarul. Aceasta este o dovada ca protestantismul se adreseaza, inainte de toate, ratiunii, iar catolicismul credintei. Religia a fost, timp de 1800 de ani, botnita ratiunii. Datoria profesorilor de filozofie este de a face sa treaca prin contrabanda mitologia iudaica drept filozofie. In nici o doctrina religioasa distinctia dintre simbure si coaja nu este atit de importanta ca in crestinism. Tocmai pentru ca imi place simburele, sparg citeodata coaja. Daca antichitatea ne apare plina de nevinovatie, acest lucru se datoreaza necunoasterii crestinismului. Exista ucigasi platiti pentru a distruge adevarul si civilizatia; pot sa se prefaca sau sa se ascunda, vor fi recunoscuti intotdeauna. Daca adevarul este cu mine, nu voi regreta si nici nu-mi voi invidia adversarii care au de partea lor Biserica, Vechiul si Noul Testament. Dialoguri Demopheles – Intre noi fie zis, draga prietene, nu apreciez acest mod de a sustine filozofia denigrind religia. Credinta este un lucru sfint pentru credincios si cu atit mai mult se cuvine sa fie respectat. Philalethes – “Mego consequantiam”, nu vad pentru ce prostia altora m-ar sili sa respect minciuna si inselatoria. Mai presus de orice iubesc adevarul, de aceea am oroare de oricine il ataca. Deviza mea este: “Vigeat veritas et pereat mundus”, ca si aceea a judecatorului: “Fiat justitia et pereat mundus”. Fiecare profesiune ar trebui sa aiba o asemenea deviza. Demopheles – Da, si deci Facultatea de medicina ar trebui sa strige: “Fiat pilulae et pereat mundus”, a carei indeplinire ar fi oricum mai usoara. Philalethes – Sa ne pazeasca cerul. Demopheles – Bine! Dar tocmai de aceea as dori sa intelegi religia si sa vezi ca nevoia poporului de a fi religios trebuie satisfacuta dupa masura intelegerii lui. Religia este singurul mijloc al sensibilizarii unui suflet asprit de munca fizica pentru care sentimentul religios este marea semnificatie a vietii. Caci la nastere omul nu are criterii generale de emancipare spirituala, nimic altceva decit instinctul de a-si satisface necesitatile si pasiunile, de a se distra, de a petrece omorindu-si timpul. Fondatorii religiei si filozofiei au venit pe lume cu misiunea de a-i trezi din amorteala, de a da un sens superior existentei. Filozofii apartin unui numar mic de privilegiati, iar preotii si alti religiosi se adreseaza poporului, masei umane mai putin diferentiata. Platon, nu uita, a firmat deja ca “religia si metafizica populara nu i se pot lua si, prin aceasta, devin respectabile”. A discredita religia inseamna a i-o lua. Precum exista folclorul, intelepciunea populara, asa exista si metafizica populara, caci oamenii au nevoie, oricit de suparator ar fi acest aspect, de o explicare a existentei vietii, adaptata la posibilitatile lor de intelegere. Metafizica nu este decit un vesmint alegoric al adevarului si aceasta le ajunge pentru a le usura greutatile vietii, a le-o face mai placuta, a le trasa o regula de viata simplu de urmat si a le aduce o mingiiere in ceasul mortii, precum ar face si adevarul daca am putea sa-l posedam. Nu fi asadar socat de forma lui ciudata, incilcita, absurda chiar caci tu, ca beneficiar al culturii, al stiintei, nu poti intelege prin cite colturi trebuie sa patrunda adevarul profund in sufletul grosolan al omului simplu. Diferitele religii nu sint decit schismele prin care poporul atrage si incorporeaza in duhul sau adevarul pur. De aceea, nu te supara, dar batjocura la adresa religiei este nedreapta si dovedeste necunoastere si lipsa de intelegere. Philalethes – Dar nu este oare nedrept si unilateral sa doresti sa existe numai acea metafizica adaptata la intelegerea populara? Nu este oare nedrept ca filozofia, metafizica pura, accesibile unui numar mic de oameni – initiati, daca vrei – sa nu poata comenta si imbunatati metafizica populara? In acest mod, cele mai dotate forte ale spiritului omenesc trebuie mai degraba sa se inabuse si sa ramina sterile decit sa infrunte si sa se impotriveasca unor conceptii larg reprezentate si bine primite de popor. Oare mai are dreptul religia sa predice blindetea si ingaduinta cind este bine cunoscuta prin intoleranta ei? Iau drept marturii Inchizitia, razboaiele religioase, cruciadele, uciderea lui Socrate, rugul lui Giordano Bruno sau al lui Vanini. Si ce este mai rau pentru cel care s-a dedicat scopului nobil de a cauta si a concepe cea mai solida si mai stimata filozofie este aversiunea permanenta cu care este intimpinat de adeptii acestei metafizici conventionale, care ingreuneaza organizatia statala prin caracterul ei monopolist si ale carei principii sint intiparite in fiecare cap din cea mai frageda tinerete atit de categoric si de profund, atit de dur, incit este de mirare si numai datorita unei anumite elasticitati a spiritului reuseste sa-si asigure o perceptie corecta a lucrurilor, in loc sa ramina toata viata un inadaptat. * * * Ceea ce caracterizeaza permanenta miscare, activitatea universala in general si cu precadere activitatea umana este lipsa de perfectiune, indiferent ca actiunea se desfasoara in plan moral, intelectual sau fizic. * * * Spiritul lumii – Iata rasplata tuturor necazurilor tale: existi precum exista orice lucru. Omul – Dar ce-mi da mie existenta? Daca sint ocupat, obosesc; daca nu sint ocupat, ma plictisesc. Cum poti sa-mi oferi o astfel de recompensa vrednica de mila? Spiritul lumii – Si cu toate acestea este echivalentul tuturor necazurilor si relelor tale; este ratiunea lor de a exista. Omul – Adevarat? Aceasta intrece posibilitatea mea de-a intelege. Spiritul lumii – O, stiu. (Aparte) Sa-i spun, oare, ca pretul vietii este tocmai de a invata ca nu pretuieste nimic? * * * Daca dam dovada de calitati este mai mult dintr-un sentiment de invidie care le desteapta, sentiment cu atit mai amar cu cit motivatia lui este mai absconsa. * * * Inferioritatea spiritului este un titlu bun de recomandare. Caci sentimentul superioritatii este pentru suflet ceea ce este caldura pentru corp. Fiecare dintre noi se apropie de omul care-i procura aceasta satisfactie prin acelasi instinct care ne impinge sa ne apropiem de soba sau sa ne asezam la soare. Nu trebuie sa-i spui prietenului tau ceea ce vrei sa ramina secret pentru dusmanul tau. * * * Nici un ban nu este pastrat mai bine decit acela care ne-a fost furat; caci ne-a servit sa ne cumparam prudenta. * * * A-ti manifesta prin vorbe ura sau necazul este periculos, ridicol si imprudent. Nu te poti razbuna decit prin fapte; numai animalele cu singe rece sint veninoase. * * * Dispretul vine de la cap, ura de la inima, una exclude pe cealalta. * * * Nici sa iubesti, nici sa urasti; iata jumatatea oricarei intelepciuni...! Sa nu spui nimic si sa nu crezi nimic, iata cealalta jumatate. Daca lumea a fost facuta de un Dumnezeu, n-as vrea sa fiu in locul lui: modestia operei mele mi-ar sfisia inima. * * * Cind societatea va fi atit de cinstita incit nu va mai fi necesara predarea invatamintului religios mai devreme de virsta de 15 ani, atunci vom putea avea oarecare incredere in acesta societate. * * * Numesc pseudofilozofie filozofia care sub pretextul de a cauta adevarul, lucreaza premeditat la perpetuarea vechilor noastre greseli. * * * Crestinismul zice: “Iubeste-ti aproapele ce pe tine insuti”. Si eu zic: “Recunoaste-te in aproapele tau caci toti oamenii in realitate nu sint decit una si aceeasi substanta”. * * * Toate actele noastre sint sub supravegherea opiniei publice care, implacabila si severa, nu iarta niciodata, nici chiar o prima greseala, pe care o priveste ca pe o pata de nesters. * * * Pentru foarte multi probitatea si lealitatea nu sint decit o simpla eticheta, un drapel la adapostul caruia isi exercita uritele lor mestesuguri, iar succesul este cu atit mai mare cu cit sint mai ipocriti. * * * Frazele scurte si limpezi ale muzicii de dans, usor ritmate, par a vorbi de o fericire comuna, usor de apucat. Dimpotriva, alegro maestuozo, cu frazarea sa ampla, exprima efortul nobil si puternic spre un scop departat atins intr-un final. Adagio vorbeste de suferinta, de efortul dispretuind bucuriile vulgare. Dar ceea ce surprinde este efectul bemolului si al diezului. Nu este de mirare ca schimbarea unei jumatati de ton, introducerea unei terte minore in locul unei majore, sa creeze senzatia de melancolie si grija pe care diezul le determina numaidecit. Adagiul in bemol se ridica la expresia celei mai mari dureri, devine plingere sfisietoare. Muzica de dans in bemoli exprima deceptia unei fericiri mediocre; ascultind-o, constati ca dupa multe eforturi si truda rezultatul este cel putin minor. Armoniile pline de noblete sint o baie a spiritului; curata orice pata, orice este rau si injositor. Prin aceasta omul se ridica deasupra conditiei sale, atingind cele mai nobile cugetari la care este susceptibil, simtind lamurit cit pretuieste, mai precis cit ar putea pretui. * * * O coroana de lauri este o coroana de spini, impodobita cu foi. * * * Cind un om este mai presus de ceilalti si nu vrea sa ramina singur, trebuie sa se coboare la ei; ceilalti nu se vor ridica niciodata pina la el. * * * Se da tot atit de usor dreptate autorului viu, ca si autorului trecut in nefiinta, cind generatia pentru care scria a disparut. * * * Tinerii care isi fac studiile pentru a-si cistiga piinea sint adesea criticati. Dar profesorii lor fac acelasi lucru si oricine gaseste ca e natural. * * * Este o mare necuviinta ca cineva sa-si insiruie titlurile si functiile pe coperta unei carti. In literatura numai superioritatea spiritului are trecere; aceia care incearca sa-si puna in valoare alte calitati arata ca le lipseste spiritul. * * * Omul este un animal nefericit care cugeta dupa criteriile altora. Multi oameni sint pentru filozofi ca niste paznici de noapte care le strica somnul cu pasul lor. * * * Profesorii de filozofie trebuie sa inteleaga ca filozofia isi propune un alt scop decit acela de a definitiva educatia viitorilor referenti, preoti, medici. Filozofia lui Kant ne invata ca lumea trebuie cautata in noi insine, nu in afara noastra. * * * Scrierile politice ale lui Voltaire sint cele mai sublime exemple de ceea ce Kant numeste “subtilitati”. Intelepciunea lui Hegel se exprima intr-un cuvint: lumea este un silogism cristalizat. * * * Logica este baza fundamentala a ratiunii si, reciproc, baza fundamentala a logicii este ratiunea. Mai trebuie considerata relatia dintre stiintele pure si logica. Dialectica prin etimologie este arta conversatiei. Dar pentru ca nici o convorbire nu poate tine mult fara dizertatie, dialectica, prin natura ei, devine arta de a disputa. Spatiul, prin antiteza substantei care-l ocupa este un dat material, ca notiune necesara gindirii si formulata. In matematica, ratiunea este in disputa permanenta cu propriile sale notiuni privind timpul, spatiul si categoria. Este intocmai ca o pisica jucindu-se cu propria ei coada. * * * Un om inzestrat cu spirit s-a uitat vreodata sui? Nu cred, cu toate ca stiu cele doua defecte care inlesnesc privirea crucisa. Animalele sint sasii? * * * Omul de geniu si alienatul se aseamana prin aceea ca traiesc fiecare intr-o lume diferita de cea a oamenilor obisnuiti. * * * Inteligenta, puterea creatoare, talentul sint pe linga valoarea morala a sufletului ceea ce o simpla reprezentare este pentru realitate. * * * Filozofii si-au dat mare osteneala pentru a spune ca vointa este libera; eu voi spune numai ca ea este atotputernica. * * * Vointa este inima universului, iar subiectul absolut al cunoasterii este spiritul. Stilul este fizionomia spiritului: ea e mai putin falsa decit cea a trupului. A scrie intr-un stil strain este ca si cum ai purta o masca si oricit de frumoasa ar putea fi, lipsa de viata o face searbada si neplacuta, astfel ca pretuiesti mai mult deci un obraz urit. Intre toti scriitorii timpului nostru Goethe este cel mai obiectiv, iar Byron cel mai subiectiv, caci el nu vorbeste decit despre sine. Pina si-n genurile obiective – drama, epopeea, gaseste mijloace de a se prezenta sub figura eroilor sai. Edmond, eroul lui Goethe, care nu ia in serios viata, trebuie sa plateasca acesta greseala. Tocmai caracterul sau usuratic il face sa trateze facil moartea. Scenele populare joaca pe linga el rolul corului. * * * La Venetia, la Academia de Arte Frumoase, exista un tablou in care Dumnezeu este reprezentat deasupra norilor stind pe un tron de aur la o masa de aur si aruncind in profunzimile noptii pe aceia care vin sa se bucure de prezenta lui. Goethe a vazut sigur acest tablou cind a scris “Iphigenia in Torida”. * * * Orice cintec de dragoste nu este decit un capitol al patologiei sufletului, spune Platon undeva. * * * La filozofi, ca si la poeti, morala nu trebuie sa treaca peste adevar. * * * Se poate spune de Shakespeare ca este un om care vede treaz fiind ceea ce noi vedem visind. La fel, Phidias a facut in deplina cunostinta fiind ceea ce noi nu putem face decit inconstient – a creat oameni. * * * Frumusetea unui baiat este pe linga aceea a unei fete ceea ce este pictura in ulei pe linga un pastel. * * * Cu cit sint mai multe tirade intr-o carte, cu atit contine mai putine cugetari. * * * Celelalte parti ale lumii au maimute, Europa are francezi, asta prin compensatie. * * * Ceea ce francezii numesc glorie in limbaj militar, este sinonim cu prada. In toate razboaiele nu e vorba decit de a fura – a spus Voltaire; el era francez. * * * Saxonia Inferioara este populata de saxoni greoi fara a fi neindeminatici; saxonii din Saxonia Superioara sint neindeminatici fara a fi greoi. * * * S-a imputat germanilor ca-i imita cind pe francezi, cind pe englezi. Este tot ceea ce pot face mai bun, caci prin ei insisi n-ar face nimic inteligent. * * * Trasatura dominanta a caracterului italienilor este un tupeu care vine din parerea ca ei se situeaza nici deasupra, nici dedesubtul a nimic; ceea ce inseamna ca sint, rind pe rind, trufasi si indrazneti, lasi si slugarnici. * * * Caracteristica americanului din Nord este vulgaritatea sub toate formele: morala, intelectuala, sociala si artistica. * * * Bigotismul a degradat natiunea engleza, cea mai ineligenta si poate prima natiune a Europei. Ar fi timpul sa trimitem impotriva reverenzilor si pastorilor misionari ai Ratiunii, cu scrierile lui Straus intr-o mina si “Critica” lui Kant in cealalta. Nu-i de mirare ca limba germana numara mai mult de o suta de expresii nemtesti pentru a exprima betia, cind se stie ca natiunea germana a fost faimoasa prin placerea cu care se-mbata. Ceea ce este extraordinar este ca in limba natiunii germane, renumita pentru onestitatea ei, exista mai mult decit in toate celelalte limbi expresii care definesc inselatoria. * * * Este absurd sa te certi cu cineva pentru a sti daca exista sau nu fantome; fantomele sint pentru creier, nu pentru celelalte simturi. Ceea ce deosebeste vedenia reala de o aparitie imaginara este ca nu dispare, ca formele inchipuite apar ca tangibile si sint luate drept oameni reali. * * * Nu este decit o putere curativa, aceea a naturii. Aceasta nu se gaseste nici in balsamuri, nici in pilule, care cel mult pot sa impiedice viata sa actioneze corect. * * * Materialismul modern este gunoiul din care se ingrasa filozofia. * * * De ce e considerat nebun cel care vrea sa se bucure cit mai intens de prezent, ca de singurul moment de care e sigur? Pentru ca viata intreaga nu este decit o parte mai mare din acest prezent, ea insasi trecatoare. * * * Omul se obisnuieste cu orice; de aceea, linistea sufleteasca este superioara obisnuitei. A nu avea nevoie de obiceiuri, ce avantaj! * * * Cel mai intelept om este cel care nu simte mila, caci stie ca nimeni nu i-o va da. Intre regi se stie acest lucru. * * * Daca fiecare nu s-ar interesa atit de exagerat de sine insusi, viata ar fi atit de putin interesanta incit ar deveni de nesuportat. * * * Cu cit omul cugeta mai putin cu atit el vede mai multe; vederea la el inlocuieste gindirea! Il poate duce in orice loc in viata si in orice situatie, numai sa aiba puterea, dar si puterea este mereu in miini rele pentru ca raii sint totdeauna si pretutindeni majoritari. * * * Sa-ti bati joc de atacul simturilor tale ca de executarea unui furt indreptat impotriva ta prin tine insuti. * * * Este mai intelept ca cineva sa se foloseasca de bogatie, de putere, de aparente decit de valoarea adevarata si ascunsa. Care e cea mai corecta, mai buna este o alta intrebare. * * * Daca un om are motive sa se teama de plictiseala cauta societatea semenilor sai; daca are motive sa se teama de intristare, fuge de ea. * * * Mizantropia si teama de singuratate sint unul si acelasi lucru. * * * Dorinta de dragul dorintei, dorinta arzatoare si fara un scop este cel mai apropiat vecin al plictiselii. * * * Invidia aproape demodata de batrinete dispare odata cu moartea. * * * Daca educatia si sfaturile bune ar putea sa influenteze benefic, oare putea deveni elevul lui Seneca un Nero? Seneca ar fi putut sa ajunga Nero? * * * Unii oameni dispretuiesc bunurile pe care le au; altii, dimpotriva, nu dispretuiesc decit ceea ce nu au. Acestia din urma sint mai nobili si mai nefericiti. * * * Sint fiinte care nu pot intelege ca vor ajunge sa mearga, insa cu propriile lor picioare, oricit de simplu ar fi aceasta. * * * In lume sint o multime de bipede si patrupede, care nu fac alteceva decit sa existe. * * * Unii nu sint intelepti decit cu conditia sa traiasca intr-o lume de nebuni. * * * Cineva s-ar putea mira, chiar intrista, vazind ca marea diferenta intre oamenii din clasa superioara si cei din clasa inferioara n-a fost de ajuns pentru a crea doua specii. * * * Daca copilul nu are constiinta in pintecele mamei sale e pentru ca nu respira. Respiratia este necesara activitatii creierului si reciproca este aproape de adevar. * * * Insectele si animalele inferioare pot fi considerate in functiile, actele si intentiile lor ca pazitori ai abeceului creatiei: aprovizioneaza elementele propriilor noastre fapte si miscari. * * * Orice revolutie de pe glob, care a inghitit cu ea suprafete ale planetei si rase omenesti, suportata pentru a zamisli alte rase noi, nu este decit o schimbare de decor pe scena lumii. * * * Numai pentru ca vointa nu este supusa timpului ranile constiintei sint de nevindecat si nu pot deveni suportabile dupa un timp ca atitea altele. Anii nu pot usura remuscarile. * * * Constiinta isi are originea in natura? Ne putem indoi totusi. Exista o constiinta “bastarda”, care se confunda cu cea adevarata. Durerea si remuscarea, cauzate de actiunile noastre, nu sint adesea decit teama de urmari. Violarea unor reguli exterioare, arbitrare si chiar ridicole, desteapta scrupule asemanatoare remuscarilor constiintei. Asa cum unii evrei vor fi chinuiti de ideea ca au fumat o lulea la ei acasa, intr-o zi de simbata, contrar perceptului lui Moise, cap. XXXV, paragraf 3: “Nu veti aprinde focul deloc in casele voastre in ziua de sabbat”. Un domn sau un ofiter vor fi neconsolati daca intr-o imprejurare oarecare nu vor respecta prescriptiile acelui codice nebun care se numeste punctul de onoare, constiinta eludarii acelor principii impingindu-i la gesturi necugetate (sinucideri chiar). Acelasi om isi va incalca insa zilnic si cu seninatate cuvintul dat, mai ales daca pe linga acest cuvint nu apare formula magica “de onoare”. “Cuvintul de onoare” capata valoare de juramint, iar nerespectarea lui atrage consecinte de neevitat. In general, orice neprevedere, lipsita de consecinte, orice actiune contrara judecatilor, principiilor, conventiilor noastre de orice natura ar fi, chiar o indiscretie, stingacie, gafa lasa in urma lor un vierme care ne roade in tacere, un ghimpe virit in inima. * * * Fara indoiala, mi se va reprosa ca filozofia mea nu consoleaza pe nimeni si aceasta pentru ca spun adevarul, iar oamenii vor sa auda: Domnul a facut bine tot ce-a facut. Duceti-va la biserica si lasati-i in pace pe filozofi. Cel putin nu pretindeti sa-si modeleze doctrinele lor dupa catehismul vostru: asta fac numai pungasii. Acestora puteti sa le comandati doctrine cit va place. Nimic mai simplu decit sa tulburi pacea si optimismul profesorilor de filozofie. * * * Inchipuiti-va o clipa ca actul procreatiei nu este necesar, nici placut, ci se reduce la un simplu act de reflexie, de gindire: specia umana ar mai putea subzista? Cine oare n-ar avea suficienta clementa fata de generatia viitoare pentru a o scuti de corvezile existentei sau cel putin sa-i impuna sa trateze la rece? * * * Chiar daca demonstratia lui Leibnitz ar fi adevarata, chiar daca s-ar admite ca printre variantele posibile aceasta este cea mai buna, aceasta demonstratie n-ar conduce la teozofie. Creatorul n-a creat numai lumea, ci si posibilitatea chiar. Prin urmare, ar fi trebuit sa creeze posibilitatea unei lumi mai bune. * * * Vreti sa aveti intotdeauna la indemina o busola sigura pentru a va orienta in viata si a o privi neincetat in adevarata ei lumina? Obisnuiti-va sa considerati lumea asta ca pe un loc de pedeapsa, ca pe o colonie penitenciara. Intelepciunea din toate timpurile, brahmanismul, budismul, Empedocle si Pythagora, confirma acest mod de a vedea. Cicero spune ca inteleptii din vechime in initierea misterelor foloseau formula: “Nos ab aliqua scelera suscepta in vita superiore, poenarum luendarum causa natos isse”. Vanini exprima acesta idee intr-un mod energic, Vanini pe care mai degraba l-au ars decit sa repete dupa el: “Iot, tandisque homo repletus misteriis ut si christinae religioni non repugnaret, diceri auderem; si daernones clantier, ipsi, in homminum corpora transmigrantes sceleris poenas lunt”. Insusi crestinismul originar considera existenta noastra urmarea unei caderi, a unei greseli. In consecinta, daca cineva se familiarizeaza cu aceasta gindire nu va astepta de la viata decit ceea ce viata ii poate da, deci suferintele, necazurile mari sau mici nu-l vor contraria, le va accepta ca pe un lucru firesc stiind ca fiecare pe pamint poarta pedeapsa existentei sale, ca urmare a felului sau de a fi. Printre relele unei colonii penitenciare cel mai mic nu este societatea aflata inlauntrul ei. Aceia care pretuiesc societatea omeneasca, aceia care merita o soarta mai buna vor sti acest lucru fara sa li-l mai repete cineva. * * * Am imbatrinit si inca vom mai imbatrini. Viata este o lunga noapte, al carei vis se transforma adesea in vedenie. * * * Cind ascult muzica mai ales, imaginatia mea se uneste cu gindirea. Viata tuturor oamenilor, fireste si a mea, nu este decit visul unui spirit nemuritor. Moartea este desteptarea. * * * Viii sau mortii se prezinta in visele noastre fara sa ne gindim daca mai sint sau nu in lumea aceasta. Cind visul actual al vietii noastre se va sfirsi un altul nou ii va urma, fara ca viata sau moartea noastra sa-i fie cunoscute. * * * Cadavrul unui om sau al unui animal ne intristeaza pentru ca exprima lamurit: aceasta forma nu era o idee, ci o simpla manifestare a ei. * * * Flacara care straluceste in ochii animalelor este o flacara nemuritoare, altceva decit produsul efemer al organismului si umorilor care-l pun in miscare. * * * Este posibil sa existe fiinte carora viata noastra paminteasca sa le para tot atit de straina ca noua viata animalelor. * * * Regii si lacheii sint singurii chemati pe nume: numai asa se intilnesc cele doua extreme ale segmentului social. * * * Republicanii doresc un singur sef in Germania, precum Nero dorea ca lumea sa aiba un singur cap, pentru a-l putea taia dintr-o lovitura de sabie. * * * O mare piedica in calea progresului omenirii este faptul ca oamenii nu asculta pe aceia care vorbesc prudent, ci pe aceia care striga mai tare. * * * Crestinismul zice: “Moartea a venit pe lume prin pacat”. Dar moartea nu este decit expresia exacerbata a continuitatii vietii. Deci este adevarata formularea “lumea nu exista decit prin pacat”. Lumea este un spital de incurabili: Voltaire, Burne, Kant au recunoscut-o. * * * Nici un graunte de praf, nici un atom nu poate deveni “Nimic”. Si omul crede ca moartea inseamna nimicirea fiintei sale. Este o mingiiere sa-ti poti spune oricind: ”Moartea este tot atit de firesca pe cit e de fireasca viata”. Daca am putea vedea in viitor tot atit de bine ca in trecut, ziua mortii noastre ne-ar parea atunci tot atit de cunoscuta ca si timpul tineretii sau copilariei noastre. * * * Cind strivesc o musca este clar ca nu omor fiinta in sine, ci manifestarea ei. * * * Cauza batrinetii si a mortii nu este fizica ci metafizica. * * * Va plingeti de trecerea timpului. Daca ceva in noi n-ar fi demn de oprit, trecerea lui n-ar fi de neinvins. Cit este de lunga noaptea eternitatii pe linga visul atit de scurt al vietii! Daca cineva s-ar gindi bine, ar gasi ca tot ceea ce trece n-a existat niciodata cu adevarat. Pentru ca, dupa ce suferintele au fost orinduite in infern, pentru cer n-a mai ramas decit plictiseala; ceea ce inseamna ca in viata nu mai exista decit aceste doua elemente. * * * Ce poti sa mai astepti de la o lume in care aproape toti nu traiesc decit din lasitatea de a se sinucide? * * * Roseata de seara n-ar fi atit de frumoasa daca n-ar fi dincolo de ea un viitor mai bun. * * * Lupta societatii inalte nu e decit o lupta disperata impotriva plictiselii; aceea a poporului, o lupta impotriva mizeriei. Fericita clasa de mijloc! * * * Este corect dar este greu sa fii obligat toata viata sa auzi copii tipind pentru ca si tu ai tipat citiva ani. Precum cel mai perfect corp omenesc contine excremente si exhalatii mefitice, la fel cel mai bun caracter are momente de rautate si cele mai mari genii, ingustimi de spirit. Perceperea mizeriei trebuie sa ne faca umili sau orgoliosi? Si una si alta tin de caracter si acest lucru este semnificativ. * * * Natura este interesata de existenta si nu de fericirea noastra. * * * Lumea exista si o percepem cum se prezinta la prima vedere: la ce serveste aceasta? Modalitatea de critica eronata conduce la evidentierea contradictiilor in lume. Dragostea nesfirsita de aproapele nostru, chiar de inamic, este trasatura principala pe care crestinismul o are in comun cu brahmanismul si budismul. In nici o doctrina religioasa credinciosul nu are de despartit simburele de coaja ca in crestinism. Protestantismul, inlaturind ascetismul si punctul sau central, meritul celibatului, a parasit deja teoria fundamentala a crestinismului. Aceasta s-a observat in trecerea gradata a protestantismului la linistitul rationalism, care este in fond o doctrina recunoscatoare a unui tata iubitor, care a creat lumea pentru ca ea sa fie vesela, si care daca ii face voia sub diferite raporturi, va pregati pentru viitor o lume mult mai frumoasa (careia i se poate imputa numai ca are o intrare atit de fatala). Aceasta poate sa fie o religie buna pentru pastorii protestanti, traiti bine, insurati si luminati, dar nu este crestinism. Crestinismul este doctrina profundei vinovatii a genului omenesc prin existenta sa chiar si a profundei dorinte a inimii de o salvare care nu poate fi obtinuta decit prin sacrificiile cele mai grele, prin renuntarea absoluta la tot ce tine de lumea noastra. * * * A-si sfarima cineva vointa este un bine, in orice mod ar ajunge la aceasta, cu conditia ca distrugerea sa fie completa. Caci numai vointa ne face nefericirea. * * * Continuitatea vietii genului omenesc nu e decit o proba a fecunditatii sale. * * * Ce sint oare poeziile foarte melancolice ale lui Byron si Petrarca daca nu expresia fatalitatii in raporturile sale cu viata? * * * Adevarul nu este in stare sa imblinzeasca sufletele vulgare si sa le fereasca de nedreptate si cruzime, caci aceste suflete nu-l inteleg. Au nevoie de minciuna unei parabole. De aici vine necesitatea unei credinte pozitive. * * * Filozofia religiei este un cuvint la moda pentru “religia naturala”. Nu exista insa religie naturala, toate fiind produsul artei. * * * Acela care crede ca in lume dracii nu umbla fara coarne si nebunii fara clopotei, va fi intotdeauna prada si jucaria lor. Sa adaugam pe linga aceasta ca in relatiile cu oamenii, acestia fac precum luna si cocosatii: nu-si arata decit o fata. “Nu e ciine rau care sa nu dea din coada” – spune un proverb italian. Sa ne ferim sa formulam o opinie favorabila relativ la o persoana pe care abia am cunoscut-o, caci vom fi inselati intr-o stare confuza si poate chiar pagubiti. Inca o observatie demna de retinut: omul isi dezvaluie caracterul in gesturile si actiunile marunte, momente in care nimeni nu se gindeste la disimulare. Nici un caracter nu se poate manifesta numai prin el insusi: are nevoie sa fie condus de notiuni si maxime. Dar daca, in extremis, caracterul ar deveni numai produsul unei deliberari rationale, fara trasaturi native, innascute, prin urmare un caracter capatat, artificial, se va verifica in curind vechea sentinta: “Goniti naturalul si el se va intoarce in galop”. * * * Pe linga inteligenta, curajul este o calitate esentiala pentru fericirea noastra. Din pacate, nici inteligenta, nici curajul nu se primesc din exterior, ele se mostenesc – inteligenta de la mama, curajul de la tata. Dar ceea ce poate exista se dezvolta prin hotarire si exercitiu. E nevoie de vointa pentru a lupta impotriva sortii si de pregatire pentru a te razboi cu semenii tai. Viata intreaga este o lupta, fiecare pas ne este disputat si Voltaire zice pe buna dreptate: “Reusita se afla in virful sabiei, iar de murit se moare cu arma in mina. Este las acela care indata ce vede norii adunati la orizont vrea sa renunte la lupta si se plinge. Viata intreaga chiar, si cu atit mai putin bunurile sale nu sint demne nici macar de o bataie de inima”. Curajul in exces, pina la uitarea de sine poate duce la nefiinta. Deci, pentru a ne mentine in aceasta lume, pe linga curaj avem nevoie si de prudenta. Lasitatea inseamna o prudenta exagerata. * * * Privind retrospectiv cursul vietii, considerind labirintul ei si vazind ca nu tot ceea ce dorim s-a implinit, am putea fi tentati sa ne aducem imputari grave. Dar cursul vietii noastre nu este propria noastra opera, ci produsul a doi factori: evenimentele in desfasurarea lor si consecinta deciziilor care se modifica pe tacute. Viata se poate compara cu un joc de sah: ne facem un plan; el se poate modifica dupa jocul adversarului, iar in viata dupa al sortii. Modificarile pe care le sufera planul nostru sint in cea mai mare parte atit de mari incit nu se mai pot recunoaste decit dupa anume trasaturi fundamentale. Dar mai presus de toate acestea, in cursul vietii noastre adevarul vulgar ca noi sintem mai inconstienti decit credem sau banuim ca sintem iese din pacate la iveala; iar atunci cind, dimpotriva, ne credem mai intelepti si mai cumpatati constatam ca prevederea o datoram unor experiente anterioare evenimentului dat, iar concluziile le tragem dupa o lunga perioada de timp scursa dupa evenimentul dat. Nu cunostintele distincte de drept sint factorii care determina comportamentul nostru in principalele faze sau trasaturi ale vietii, ci impulsul launtric. S-ar putea spune ca reactionam dupa instinctul care vine din strafundurile fiintei noastre, instinct care defineste modul nostru de a lucra prin notiuni distincte, capatate cu greutate, chiar imprumutate. In asemenea momente usor vom fi nedrepti cu noi insine si numai batrinetea se dovedeste, din fericire, in masura sa judece lucrurile in mod obiectiv si subiectiv. Cursul si evenimentele noastre individuale pot, sub raportul adevaratului inteles si dupa construirea lor, sa se compare cu lucrarile de mozaic. Cu cit ne apropiem de ele cu atit imaginea reprezentata se pierde si o data cu ea frumusetea si importanta ei. Numai de la o oarecare distanta viata noastra ni se infatiseaza, retrospectiv, asa cum a fost. Caci nu poti intelege adevarata relatie dintre faptele mai importante ale propriei tale vieti nici in timpul curgerii lor, nici curind dupa aceea, ci numai dupa o lunga perioada de timp. Este oare acesta efectul de lupa al fanteziei? Sau oare amestecul de fapte si intimplari se vede mai bine de departe? Sau lava pasiunii trebuie sa se raceasca? Sau avem nevoie de scoala experientei pentru a ne maturiza judecata? Poate din cauza tuturor acestora la un loc; este sigur ca faptele si actiunile noastre sau ale altora apar in adevarata lor lumina numai peste citiva ani. Aceeasi lege retrospectiva, care actioneaza in viata particulara, actioneaza si in istorie. * * * Ceea ce oamenii numesc, in mod comun, soarta lor nu este decit suma actiunilor lor ridicole. Nu exista laude suficiente pentru acel pasaj din Homer care indeamna la reflectie inteleapta. Caci actele rele se vor ispasi in viata viitoare, dar actiunile stupide se ispasesc in viata aceasta. Omul de lume perfect va fi acela pe care nu-l va opri nehotarirea, iar graba nu-l va rataci niciodata. * * * Nu este nimic stabil in aceasta trecere: nici durere eterna, nici bucurie nesfirsita, nici impresie permanenta, nici entuziasm durabil, nici hotarire care sa tina viata intreaga. Totul se desompune in torentul anilor; limitele, nenumarati atomi, fragmente ale fiecareia din actiunile noastre sint viermi care devoreaza tot ce este nobil si indraznet. Viata trebuie considerata o minciuna perfecta si perpetua, atit in lucrurile mari, cit si in cele mici. A promis? Nu se va tine de cuvint decit pentru a ne arata ca telul odata depasit, nu merita efortul. Citeodata ne inseala speranta, citeodata ceea ce speram. A dat? Nu-i decit pentru a avea de unde lua. Magia desartarii desfasoara un paradis care dispare odata atins. Fericirea este situata in viitor intotdeauna, iar prezentul este ca un mic nor negru peste o cimpie scaldata in soare. Inaintea si inapoia lui totul e lumina, numai el aunca o umbra. * * * Sa examinam rezultatele frumoase ale acestei opere universale atit de laudata: sa studiem actorii care se agita chinuiti pe scena lumii – acesta scena atit de solid trucata. Ce vom vedea? Gradul de sensibilitate la durere si frustrare creste proportional cu simtirea si inteligenta, dorinta insoteste suferinta, se dezvolta perpetuu, ajungind subiect de tragedie sau comedie. Daca sinteti sinceri, sinteti dispusi sa cintati “Aleluia” alaturi de cei optimisti? In lume, nefericirea si durerea sint generale. Scopul imediat al existentei noastre este durerea, caci nu se poate admite ca durerea fara margini, care se naste din mizeria inerenta a vietii, sa fie numai o intimplare si nu scopul insusi. Nimeni nu-i de invidiat si-s prea numerosi aceia care-s de plins. Cel care traieste indeajuns pentru a vedea doua, trei generatii umane trebuie sa se afle in starea spectatorului care, in timpul bilciului, intra intr-o baraca de circari si sta doua, trei reprezentatii la rind. Nu mai simte actiunea, orice iluzie si orice noutate dispar pentru el. * * * Ar ajunge nebun acela care ar observa in ordinea lor neschimbatoare numarul infinit de stele care lumineaza indiferente o lume in care mizeria si vaicareala, in cel mai fericit caz plictisul, sint spectacolul obisnuit. * * * Viata este prinosul pe care-l avem de indeplinit. De aceea, cuvintul “sfirsit” suna bine. * * * Lumea este adevaratul infern: de-o parte sint sufletele chinuite, de cealalta calaii lor. Nici un om n-a fost pe deplin fericit in prezent, poate doar daca nu i-a luat vinul mintile. Cea mai mare mingiiere in nefericire este vederea nefericirii altora mai loviti decit noi. Asta sta in puterea fiecaruia. Dar cine oare ar putea sa se resemneze pentru toti? Convingerea ca lumea si prin urmare omul sint atit de imperfecti incit n-ar trebui sa existe este de natura sa ne stimuleze indulgenta unora fata de altii: la ce te poti astepta intr-adevar de la o asemenea specie de fiinte? Uneori cred ca modalitatea cea mai potrivita de a-i apropia pe oameni este de a inlocui politicosul “domnule” cu “tovaras de suferinta”. Oricit de ciudata ar parea expresia, ea este corecta, arunca aproapelui lumina cea adevarata si recheama la indulgenta, dragoste fata de aproapele, fara de care nimeni nu poate trai si pe care, prin urmare, oricine o datoreaza semenului sau. * * * Sintem ca mieii care se joaca in livada sub privirea macelarului. Nu stim ce dezastre ne pregateste destinul in acel moment de fericire: boli, persecutie, ruina etc. * * * Brahma produce pacatul printr-un fel de greseala sau ratacire si ramine chiar el pe pamint pentru a-l ispasi pina la rascumparare. Foarte bine face. In budism, lumea se naste dintr-un “luxus” inexplicabil, producindu-se dupa mult timp de sedere in aceasta lumina a cerului, in aceasta beatitudine senina numita “Nirvana”, care va fi recucerita prin suferinta: ca un fel de fatalitate ce trebuie inteleasa in sens moral, cu toate ca explicatia ei isi are analogia si imaginea exacta, corespunzatoare in natura prin formarea inexplicabila a lumii primitoare, nebuloasa si vasta, de unde va rasari un soare. Dar greselile morale au facut lumea fizica in mod gradat mai rea, tot mai rea, pina ce a luat trista ei forma actuala. * * * Pentru greci, lumea si zeii indeplineau o cerinta incognoscibila, erau opera unor nevoi nepatrunse. Aceasta explicatie are, pentru noi, un caracter provizoriu. Ormuz traieste in razboi cu Ahriman; aceasta se mai poate admite. Dar un Dumnezeu ca acest Jehova, care din cauza de fireasca placere si pentru inveselirea inimii creeaza aceasta lume de mizerie si de vaicareli si care se felicita pentru isprava, asta-i prea mult! Sa consideram, asadar, religia iudaica din acest punct de vedere ca cea din urma printre doctrinele religioase ale popoarelor civilizate; ceea ce concorda cu faptul ca nu propavaduieste nemurirea. * * * Lumea este cimpul de lupta al fiintelor agitate, suferinde si care nu subzista decit numai pentru ca una sfisie pe cealalta. Orice animal de prada ajunge mormintul viu a inca o mie de alti pradatori si nu rezista in timp decit cu pretul unui lung sir de martirii. Inteligenta mareste capacitatea de a suferi, atingind la om gradul cel mai inalt. In aceasta lume un sistem optimist de evaluare este absurd si inutil. A fi optimist este modalitatea simplista de a percepe lumea, universul in ceea ce are luminos: splendoarea muntilor, diversitatea plantelor si animalelor, lumina soarelui sint ca o lampa magica, frumoasa la vedere. E cu totul alta afacere sa-ti traiesti efectiv viata! Dupa optimist vine biologul, care lauda perfectiunea si ordinea universala ce impiedica planetele sa se ciocneasca intre ele, pamintul sa se contopeasca cu apa, etc. Raul, abulia domnesc in lume si nu concorda cu deismul. Singuratatea trebuie sa domneasca in ceruri, de aceea deismul a cautat sa se justifice prin diferite subterfugii teologice, care au distrus argumentatia lui Hume si Voltaire. Pantesimul, raportat la univers, nu este mai usor de sustinut. Rezista numai prin metafora si cind se ia in calcul numai ordinea aparent imuabila a fenomenului fizic. Numai asa s-ar putea vorbi de “divin”. Daca, patrunzind in adincime, se adauga caracterul subiectiv si moral, cu trena de excese a oricarei cercetari si interpretari, sesizam cutremurati ca ne aflam in fata lui Dumnezeu. * * * Vrem sa stim cit pretuiesc oamenii vazuti concomitent cu sufletul lor? sa contemplam cita concordanta este intre ei si destinul lor si vom vedea suferintele, lipsurile, agitatia si moartea. Justitia eterna lucreaza: daca n-ar fi atit de rai, soarta lor ar fi mai buna. In acest sens, putem spune ca lumea isi face singura o justitie distributiva. Daca s-ar putea pune in talerul unei balante, de-o parte toate nefercirile lumesti, de cealalta toate greselile, s-ar recunoaste adevarul acestei asertiuni. * * * Ce poate fi luat in serios in viata omeneasca? Praful nu merita osteneala. * * * Efortul neincetat de a izgoni suferinta nu are alt rezultat decit o schimbare de suprafata. La origine ea apare sub forma necesitatii si a grijilor materiale. In cazul in care prin munca si eforturi deosebite reusim s-o izgonim sub aceasta forma si infatisare, suferinta se transforma, fiind in continuare prezenta, raportata la virsta si tinind seama de factorul intimplare, sub forma instinctului sexual, geloziei, pasiunii, invidiei, urii, fricii, bolii, zgirceniei etc. Daca suferinta nu gaseste alte cai de manifestare atunci imbraca mantia posomorita si intunecata a plictiselii, satietatii si trebuie din nou alungata. Am izbutit s-o inlaturam dupa eforturi indelungate; ea isi reia prima infatisare si jocul reincepe. Viata este o mare plina de stinci si virtejuri pe care omul le ocoleste cu mare prudenta si grija. Daca izbuteste sa scape de ele, nu poate, cu cit inainteaza, sa intirzie mareele, totalul naufragiu de neinlaturat: “moartea”, care alearga inaintea lui. Daca fiecare om ar viziona, cu proprii sai ochi, spectacolul durerilor si vicisitudinilor de tot felul la care este expusa propria lui viata, si-ar pierde mintile de spaima. Daca optimistul cel mai fervent s-ar plimba prin spitale, lazarete, sali de chirurgie, prin inchisori, camere de tortura si de executie, pe cimpurile insingerate de razboi; daca i s-ar deschide apoi toate locuintele intunecoase ale mizeriei ar recunoaste, fara indoiala, adevarata fata a acestei lumi, “cea mai buna posibila”. De unde a luat Dante fondul Infernului sau, daca nu din lumea reala? Noi toti simtim ca a zugravit adevarul. Pe cind, dimpotriva, cind ajunge sa descrie cerul cu bucuriile sale, se incurca si intimpina greutati de neinlaturat, pentru ca raiul nu are referinte in lumea noastra. De aceea nu-i ramine decit sa ne expuna invatatura ce-i fusese data de stramosii lui, de Berenice si de sfinti. Iata o dovada in plus asupra aspectelor pe care le imbraca lumea noastra. Optimismul este de fapt lauda nemeritata adusa creatorului si operei sale – pamintul, a puterii de viata care se reflecta ademenitor in operele sale, este, asadar, o doctrina falsa, chiar corupta. Caci ne prezinta viata ca pe o stare demna de a fi dorita, scopul vietii fiind fericirea omului. Conducindu-se dupa aceste fagaduieli, fiecare crede ca are dreptul de necontestat la placere si la fericire. Daca nu-i fericit, asa cum se intimpla de obicei, se crede nedreptatit si-si pierde scopul existentei sale. Astfel, i se pare firesc sa considere munca, mizeria, constringerile si suferinta incoronate de moarte ca scop al vietii noastre, ele conducind implicit la nimicirea vointei. De aceea, in Noul Testament lumea este prezentata ca o vale a plingerii, viata ca o scoala de curatire, un instrument al martirajului si simbol al crestinismului. Nu exista decit o singura fericita greseala innascuta: aceea de a crede ca sintem aici pentru fericirea noastra. Aceasta greseala se scurge odata cu existenta noastra, intreaga noastra fiinta nu-i decit perifraza ei, trupul nostru este monograma ei. Dar daca nu sintem decit expresia vointei de a exista, nemultumirea succesiva a vointei noastre ar trebui sa fie fericirea. Cu cit vom starui in aceasta greseala innascuta si ne vom intari in ea prin dogme simpliste, lumea ne va parea mai plina de contradictii. Caci la fiecare pas pe care-l parcurgem, cit traim atit in exteriorul, cit si in interiorul fiintei noastre, invatatura ne este cu totul contrarie. Pe cind omul fara minte sufera numai in urma impactului cu realitatea, la nelinistea celui care cugeta se adauga uimirea teoretica de a sti pentru ce o lume si o viata care sint facute pentru ca oamenii sa fie fericiti raspund atit de rau scopului lor. Filozoful se intreaba oftind: “Pentru ce sint atitea lacrimi in lume?” si multe altele. Incepe sa caute cauza, motivatia. Oricind, oricine poate incerca sa justifice nefericirea sa individuala, fie prin interventia nefasta a hazardului sau a semenilor sai, fie prin influenta constelatiei rele sub care s-a nascut sau cite putin din toate. Aceasta nu schimba nimic din faptul ca si-a pierdut scopul vietii, acela de a fi fericit. Deci aproape toate fizionomiile virstei a treia au intiparita expresia nemultumirii. Caci fiecare zi din viata ne-a invatat ca bucuriile sint inselatoare, neoferind ceea ce promit, neaducind multumire inimii si ca posedarea lor este cel putin inveninata de necazurile care le insotesc sau care le dau nastere. * * * Motivele care-i determina pe oameni sa actioneze sint in numar de trei: a) Egoismul, care determina bunastarea individului; el este fara margini; b) Rautatea, care doreste nenorocirea aproapelui; c) Mila, care vrea binele aproapelui; ea merge pina la noblete si grandoare. Orice actiune omeneasca are drept cauza unul din aceste mobile, lucrind in parte sau impreuna. Egoismul de care cu totii sintem plini si pe care-l ascundem din politete se tradeaza in momentul in care instinctiv cautam in fiecare persoana pe care-o vedem o relatie sau un mijloc de parvenire catre unul din scopurile pe care le urmarim. Cind facem o cunostinta noua primul nostru gind este de a sti daca si cit ne poate fi folositoare; daca nu poate, nu reprezinta nimic pentru noi. Este in natura fiintei umane sa vada in aproapele sau un posibil mijloc pentru a-si atinge scopurile. Se poate schimba modul de a actiona, dar nu si vointa reala, care singura poate avea valoare morala. Nimeni nu poate schimba scopul spre care tinde vointa; poate schimba doar calea care duce catre acest scop. Invatatura, experienta modifica alegerea mijloacelor, dar nu schimba scopul final si general. Egoistul poate fi invatat ca prin sacrificarea avantajelor marunte va accede catre altele majore. Omului rau i se poate arata ca raul pe care-l face atrage un altul mai mare asupra sa. Omul dotat cu un caracter pozitiv poate, prin amplificarea gindirii, prin cultura si experienta, sa se manifeste pe un plan superior, apropiindu-se de perfectiune. Cultura morala poate imbunatati actiunea, dar limitele ii sint usor de sesizat. Mintea e luminata, dar inima sta in umbra. Principiul fiintei, din punct de vedere moral, ca si elementul intelectual sau fizic este innascut. Oricine este ceea ce este: “un dar al lui Dumnezeu”! * * * Lumea trebuie sa se intoarca si sa urce la cauza sa primara, primordiala, la creatorul ei. Daca o fiinta trebuie sa fie moralmente libera, ea nu trebuie sa fie creata, ci sa aiba o existenta determinanta, depinzind de propria sa cauza si de puterea ei proprie de perfectionare. Asadar, existenta si actul sau particular de creatie, desfasurat in timp, sint raspunzatoare de toate manifestarile lor. Pentru ca o fiinta sa fie responsabila de actele sale, de intentionalitatea lor, trebuie sa fie libera. Prin urmare, din responsabilitatea care este proba constiintei noastre, rezulta ca vointa este libera si ca ea este principiul determinant al fiecarui individ. Pedeapsa pacatului si a raului revine asupra creatorului sau. Daca aceasta este chiar vointa, prezentindu-se in manifestarile sale cele mai diverse, pacatul vine chiar de la om; daca dimpotriva exista Dumnezeu, cauza raului si a pacatului contrazice divinitatea sa. * * * In viata este necesar, daca vrem sa ne atingem scopul, sa urmam o singura linie, lasind la dreapta si la stinga ei o multime de lucruri. Caci drumul vietii este lesne comparabil cu un drum pe pamint, care nu-i decit o linie cu un minimum de suprafata. Daca renuntarile si sacrificiile ni se par inutile si precum copiii la bilci luam tot ce ne place in treacat, vom suferi urmarile datorate unor false iluzii si aspiratii. Linia drumului nostru este transformata intr-o suprafata pe care o parcurgem in zig-zag, fara sa ajungem nicaieri. De aceea, numai atunci va arata caracter si va putea sa actioneze corect. Invidiem pozitia sociala a unora din semenii nostri, cu toate ca n-ar fi potrivit caracterului nostru si ne-ar aduce numai nefericire. Precum pestele nu sta bine decit in apa, pasarea in aer, iar soarecele in pamint, tot astfel se simte bine in atmosfera lui specifica: aerul palatului devine astfel de nerespirat pentru multi. * * * Numai experienta ne invata ce vrem si ce putem: pina atunci sintem lipsiti de caracter si numai incercarile grele ne pun pe adevaratul drum. Caracterul omului sta in legatura directa cu experienta sa de viata. Caracterul da masura cunoasterii propriei noastre individualitati, a vointei abstracte, a calitatilor ferme, a masurii si directiei capacitatilor fizice si intelectuale, cu o singura propozitie omul este suma puterilor si tuturor slabiciunilor personalitatii. * * * Faptele si actiunile unui individ, ca si acelea ale unui popor, pot aparea foarte modificate prin dogma. Prin ele insele, actiunile sint numai imagini golite de continut: intentia este aceea care le dirijeaza, le da o semnificatie morala. Si totusi in realitate semnificatia morala poate fi aceeasi chiar daca manifestarea ei exterioara este diferita. Cu acelasi grad de rautate omul poate muri pe esafod sau linistit in mijlocul familiei. Acelasi grad de rautate exista si la primitivi, exprimat prin omor si canibalism, dar si in societatile avansate prin asuprire, intriga, pervertire: individul in sine ramine acelasi. In asemenea conditii greu ii va fi celui lipsit de ipocrizie sa intoneze intru slava “Aleluia”. * * * Cea mai slaba referire la eul personal ataca din radacina grija permanenta si nelinistea pentru acesta. Virtutea si o constiinta luminoasa aduc veselia si linistea. Egoistul se simte permanent inconjurat de dusmani, caci toate sperantele sale se sprijina pe binele sau propriu. Omul bun traieste in mijlocul prietenilor: fericirea lor este fericirea sa proprie. Caci interesul legat de o multime de alti oameni nu poate sa nelinisteasca tot atit ca acela care nu se raporteaza decit la o singura persoana. * * * Hazardul lovind totalitatea indivizilor, se echilibreaza cauzind fiecaruia fericire sau nefericire. Orice act benefic, in totalitate dezinteresat, avind drept scop diminuarea nenorocirii aproapelui, devine la o examinare atenta un act misterios, un gest apartinind misticismului practic, practic de neexplicat si generat de acelasi principiu care sta la baza oricarui misticism. Caci nu e cu putinta sa imparti pomana fara a avea un scop mai indepartat decit acela de a indulci saracia altuia, exceptie facind numai actul recunoasterii propriului eu intr-o fiinta straina. Cel care moare pentru patrie si-a pierdut iluzia cre-i restringe existenta la propria sa persoana: propriul sau eu ii apare in compatriotii sai. Muritorul care nu mai face diferenta dintre persoana sa si celelalte, care-si sacrifica viata pentru a o salva pe-a celor din jur, acest muritor recunoscind intimul si adevaratul eu in toti semenii sai, considera durerile neexprimate si inexprimabile ale tuturor celor vii ca pe ale sale, apropiindu-si suferinta lumii intregi. Nici durerea nu-i este straina. Caci fericirea si nefericirea personala sint caracteristice numai omului egoist. Imbratiseaza existenta intregii umanitati si vei constata ca nu aspira decit la neant intr-o lupta interioara si o suferinta continue. Vointa de a trai este sfarimata de suferinta mai inainte ca negatia, renuntarea la sine insusi sa se produca. Omul ajuns la paroxismul disperarii de toate gradele reintra in el insusi, invata sa se cunoasca, schimba sensul actiunii sale si se ridica mai presus de suferinta sa. Atunci, sfintit, intra intr-o fericire nespusa, renunta detasat la tot ceea ce dorea pina atunci, cu tot sufletul si primeste moartea ca pe-o izbavire. Din flacara purificatoare a durerii, negarea vointei de a trai, adica eliberarea, izbucneste ca un fulger. Durerile mari purifica pina si animalele. Goethe a zugravit cu mare intensitate in povestea Margueritei aceasta eliberare de dorinta de a trai, cauzata de o mare disperare. DORINTA DE A MURI Despre renuntare – Quietismul – Ascentismul in diferite religii – Sinuciderea – Moartea – Eternitatea Daca ne ridicam un moment prin contemplare estetica deasupra grelei atmosfere terestre, sintem in acele momente cele mai binecuvintate fiinte dintre toate. In ce grad se ridica, asadar, fericirea omului a carui vointa este absolut linistita, nu numai pentru un moment, ca in placerea frumosului, ci pentru totdeauna? Un om care dupa lupte crincene se regaseste biruitor nu e decit o fiinta ginditoare, o oglinda a lumii. Nimic nu-l mai poate nelinisti sau misca, caci s-a rupt de miile de fire ale vointei: dorintele, frica, invidia, necazul etc. Viata cu fiintele ei aluneca deasupra lui ca visele de dimineata in somnolenta sufletelor noastre: numai realitatea suferintei ramine prezenta. Cel care ajunge sa cunoasca acest adevar va gasi lumea in armonie cu vederile sale, daca nu cu dorintele sale. Intimplarile de orice natura, cu toate ca-l chinuie, nu-l vor mai mira: va recunoaste ca durerea si necazul lucreaza pentru adevaratul scop al vietii: distrugerea vointei de a trai. Sa ne intoarcem privirea de la propria noastra suficienta, de la ingustimea sentimentelor noastre, de la prejudecatile de tot felul spre aceia care au invins lumea. Vom cunoaste acea pace superioara oricarui rationament, acea mare linistita de sentimente, acea odihna, acea siguranta neclintita al carei singur reflex pe chipurile pictate de un Corregio sau Rafael este o evanghelie in care oricine poate avea incredere: nu ramine decit cunoasterea, dorinta a disparut. Sinucigasul iubeste viata; se plinge numai de conditiile sub care i se ofera. Asadar, el nu renunta la vointa de a trai, ci numai la aparitia sa accidentala ca expresie a vietii, careia ii distruge in persoana sa unul din fenomenele trecatoare. Sinucigasul este precum bolnavul care refuza un tratament dureros dar salvator, preferind sa-si pastreze boala. Suferinta suportata cu curaj suprima vointa. Quietismul, adica renuntarea la vointa, ascentismul, adica distrugerea intentionata a vointei si misticismul, adica constiinta identitatii fiintei sale cu universul au relatii atit de adinci, incit acela care se recunoaste ca partizan al unui din aceste sisteme le va primi implicit si pe celelalte. Nimic mai suprinzator decit conformarea doctrinelor unor scriitori atit de diferiti in timp, spatiu si religie, precum si siguranta si increderea cu care ne prezinta rezultatul experintei lor profunde. Intelesul adevaratei vieti monastice este ca cineva se simte demn si capabil de o existenta mai buna decit a noastra, dorind sa intareasca si sa mentina aceasta convingere prin dispretul aratat placerilor si bucuriilor vulgare ale pamintului. Aici se asteapta in liniste sfirsitul acestei vieti, lipsita de orice atractie vana pentru a saluta ora eliberarii si a mortii. Cu atit mai mult iudaismul, brahmanismul si budhismul se apropie de spiritul se tendinta morala ale lui Cristos. Acesta este miezul, esenta religiei si nu povestile cu care se inconjoara. * * * Protestantismul, eliminind ascetismul si celibatul, a devenit prin aceasta o adevarata apostazie. Astfel, protestantismul a degenerat catre un rationalism rigid, care se rezuma la doctrina unui bun parinte ce a creat lumea pentru amuzament (lucru in care n-a prea reusit). Aceasta poate fi o religie buna pentru pastorii protestanti avuti, insurati si instruiti, dar nu se poate spune ca ar mai contine si ceva crestinism. * * * Din obisnuinta spunem ca tineretea reprezinta partea fericita a exisentei noastre, iar batrinetea perioada trista. Aceasta afirmatie ar fi adevarata daca pasiunile ne-ar putea face fericiti. Dar tineretea este prada pasiunilor care descresc odata cu inaintarea in virsta, cind cunosterea devine libera si capata un rol dominator. Mentionind ca orice placere este negativa, orice durere este pozitiva, vom intelege ca pasiunile nu fericesc pe nimeni si ca batrinetea nu-i tocmai de plins. Orice placere reprezinta satisfacerea unei necesitati. Odata cu eliminarea necesitatii, placerea este tot atit de regretata ca si cind cineva nu mai poate minca dupa ce s-a saturat. Platon pretuieste mult mai corect ca senectutea este fericita datorita eliberarii ei de sexualitate. Tineretea inseamna agitatie; batrinetea e timpul odihnei. Copilul intinde mina catre orice obiecte atragatoare. Este incitat de diversitatea lumii, de formele ei nenumarate: a-ti imagina toate acestea presupune un univers mult mai vast decit poate oferi lumea reala. De aceea, copilul este imbibat de dorinte vagi fara de care nici o fericire nu poate exista. La batrinete experienta asupra valorii lucrurilor si a fondului placerilor purifica sufletele. In sfirsit, au fost alungate una cite una mii de himere care mai inainte ascundeau si alterau adevarata fata a lucrurilor. Totul se lamureste, se recunoaste si se ia asa cum este. Astfel se ajunge la detasare ca element esential al fericirii. Diferenta fundamentala intre tinerete si batrinete este ca cea dintii are viata in perspectiva, cea de-a doua, moartea; cea dintii are un trecut scurt si un viitor fara margini, cealalta dimpotriva. Moartea sta in fata oricui, in timp ce viata a trecut odata cu tineretea. La ce oare merita sa ne gindim? La viata sau la moarte, la tinerete sau la batrinete? Trebuie neaparat sa traiesti mult ca sa poti recunoaste cit de efemera este viata. * * * La oricare om caracterul pare a fi preferential, potrivit unei anumite virste. Unii sint plini de politete la tinerete, calitate disparuta odata cu virsta; altii sint activi, batrinetea anulindu-le orice valoare; multi sint mai avantajati la batrinete, cind devin mai blajini pentru ca sint mai experimentati si mai calmi. * * * La tinerete domina intuitia, la batrinete cugetarea; de aceea, la tinerete omul este mai mult poet, iar la batrinete mai mult filozof. Practic, la tinerete conduc intuitia si impresia, iar la batrinete reflectia. Obiceiul modeleaza impresia cu virsta. De aceea, la tinerete domina partea exerioara a lucrurilor, de aceea tinerii tin sa se evidentieze cu orice pret. Cei dintii patruzeci de ani ai existentei noastre ne furnizeaza textul; urmatorii treizeci de ani sint comentariile care explica adevaratul sens si legatura textului cu morala si toate fineturile ei. Sfirsitul vietii inseamna sfirsitul balului, cind mastile sint aruncate, raminind fiecare sa se arate celorlalti dupa cum i-a fost firea. * * * Stim ca prin contemplarea frumosului artistic putem cunoaste fericirea. Prin aceasta, mergind mai departe cu rationamentul, intelegem la ce grad se ridica fericirea aceluia a carui vointa este linistita nu numai intr-un moment dat, acela al cunoasterii frumosului, ci pentru totdeauna. * * * Teoretic, viata poate infatisa trei extreme. Mai intii, este vointa puternica, generatoare de pasiuni mari, caracteristica marilor personalitati istorice, zugravita in drame si epopei. Urmeaza constiinta curata eliberata de vointa, caracterizind viata oamenilor de geniu. In sfirsit, marea letargie a vointei si, prin urmare, dorinta fara scop, plictiseala paralizind viata este cea de-a treia extrema. Viata individului, departe de a se rataci intr-una din aceste extreme, nu le atinge decit foarte rar, cel mai adesea oscilind excitata intre aceste trei elemente, o vointa legata de lucruri marunte reproducindu-se mereu si scapind de plictiseala. Daca nevoia constanta si nesatisfacuta de fericire caracterizeaza prima jumatate a vietii, cea de-a doua parte a vietii este caracterizata prin teama de nefericire. Caci odata cu trecerea timpului se constientizeaza suferinta ca realitate permanenta in dauna fericirii himerice, disparuta in trecut. La tinerete, cind necunoscutul imi batea in usa eram fericit, gindind ca iata “vine fericirea mea”. Spre batrinete impresia mea in aceeasi ocazie era ceva ce semana mai degraba cu frica. * * * Indivizii inzestrati intelectual, care nu apartin cu totul lumii, traind mai mult singuri, incearca doua senzatii opuse: la tinerete au adesea impresia ca ar fi parasiti de lume; la maturitate, nu lumea-i paraseste, ci ei fug de ea. La tinerete senzatia de parasire isi are originea in lipsa de experienta si de cunoastere. La maturitate, starea oarecum mai placuta de mizantropie se bazeaza tocmai pe cunoasterea vietii. De aceea cea de-a doua parte a vietii poate fi socotita mai placuta ca cea dintii. Veselia si curajul tineretii noastre vin in parte din faptul ca indreptindu-ne spre virful unei inaltimi, nu vedem moartea ascunsa de cealalta parte. Cum trecem de virf, moartea se vede bine, obligindu-ne sa cunoastem direct ceea ce nu stiam decit din auzite. Prin aceasta cunoastere forta vietii incepe sa scada si veselia sa dispara. * * * Negarea dorintei de a trai nu poate fi considerata ca un bun cistigat; ea nu poate fi pastrata decit printr-o lupta continua, caci cu-i liniste definitiva pe pamint. De aceea viata intima a sfintilor ni se releva plina de lupte interioare si de incercari de tot felul. * * * Comuniunea suferintei micsoreaza raul. Tot un rau este si plictiseala, si oamenii se grupeaza pentru a se plictisi in comun. Asa cum dragostea de viata nu este decit frica de moarte, instinctul sociabilitatii isi are radacinile mai putin in iubirea fata de semeni si mai mult in teama de singuratate. Pentru a scapa de singuratate, chiar si o tovarasie rea pare buna. Dar cind cineva este nascut pentru singuratate, intarit impotriva primei impresii pe care i-o produce, poate sa traiasca foarte bine totdeauna singur. Singuratatea este soarta tuturor spiritelor superioare. Citeodata vor fi tristi, dar se vor refugia intotdeauna in singuratate, alegind-o ca pe cel mai mic dintre doua rele. * * * Omul este singura fiinta care se mira de propria sa existenta, animalul traieste in odihna sa si nu se mira de nimic. Natura, dupa ce a trecut prin cele doua stapiniri inconstiente ale mineralului si vegetalului, dupa ce a depasit lunga domnie animala, ajunge in sfirsit, prin om, la ratiune si constiinta si atunci se mira de opera sa si se intreaba ce este. Aceasta mirare, care se produce mai ales in fata mortii si la vederea distrugerii si disparitiei tuturor fiintelor, este izvorul nevoilor noastre metafizice: prin ea omul devine un animal metafizic. Daca viata noastra era fara sfirsit si fara durere poate nu s-ar fi intrebat nimeni de ce exista lumea si care e soarta ei, caci acestea s-ar fi inteles de la sine. Dar vedem ca toate sistemele filozofice si religioase au drept scop sa raspunda la intrebarea “ce este dupa moarte?”. Si cu toate ca religiile par ca avea ca obiect existenta Dumnezeilor lor, ele nu influenteaza omul decit atit cit aceasta existenta este legata de aceea a nemuririi si pare nedespartita de ea. Fapt care explica lipsa de influenta si durabilitate a sistemelor materialiste sau sceptice. Templele si bisericile, pagodele si moscheile din toate tarile si din toate timpurile nu dovedesc necesitatea metafizica a omului. El se poate multumi citeodata cu fabule grosolane si cu povesti absurde, dar cind aceste povesti sint imprimate in el de timpuriu, sint de ajuns pentru a-i da un inteles existentei sale si a-i sustine moralitatea. Sa luam de exemplu Coranul: aceasta carte proasta a fost de ajuns pentru a fonda una din marile religii ale lumii, pentru a satisface o mie trei sute de ani nevoia metafizica a milioane de oameni, pentru a deveni baza moralei lor, pentru a-i invata sa dispretuiasca moartea, pentru a le inspira curajul in razboaie singeroase si in cele mai indepartate cuceriri. Aici se manifesta forma cea mai saraca si searbada a teismului. Poate sa fi pierdut mult prin traduceri, dar n-am gasit nici o idee pretioasa in Coran. Aceasta demonstreaza ca facultatea metafizica nu merge mina-n mina cu necesitatea metafizica. La origine omul, mai aproape de natura, prindea mai bine intelesul lucrurilor si fenomenelor: iata de ce stramosii brahmanilor ajunsesera la conceptii supraomenesti. Inteleg prin metafizica acel mod de cunoastere care depaseste posibilitatile oferite de experiment, natura, fenomenele intimplate, pentru a explica de ce fiecare lucru este conditionat in intelesul sau, sau in termeni limpezi, ce se afla dincolo de natura si o face posibila. * * * Din exterior nu vom putea niciodata sa ajungem la esenta lucrurilor: oricit de mult s-ar stradui cineva nu va cistiga decit inchipuiri si vorbe. E ca si cum te-ai invirti in jurul unui castel, cautind zadarnic o intrare si, asteptind, schitezi fatada. Acesta este drumul pe care l-au urmat toti filozofii inaintea mea. Care este, asadar, acea metoda care ne poate conduce pina la esenta si principiile lucrurilor, pina la vointa? Iat-o: Daca omul n-ar fi decit o fiinta cugetatoare, capul unui inger inaripat, fara corp, un subiect curat al constiintei in lumea care il inconjoara, ea nu i-ar parea decit o reprezentare. Dar el isi are radacina in lume, exista ca individ al ei, constiinta sa, care este reazemul lumii ca reprezentare depinde un corp ale carui afectiuni sint punctul de plecare al intuitiilor noastre. Acest corp este pentru ginditorul pur o reprezentare, un obiect printre alte obiecte: miscarile si actiunile acestui corp nu sint cunoscute de ginditorul pur decit ca schimbari ale celorlalte obiecte simtitoare si i-ar fi tot atit de straine, de neinteles, daca semnificatia lor nu i-ar fi descoperita intr-un alt mod. Ar vedea actele sale urmind motivele cu constanta unei legi naturale, precum fac celelalte obiecte care se supun unor cauze de naturi diferite. N-ar intelege deloc influenta motivatiei ca legatura a efectului cu cauza sa. Ar putea, dupa plac, sa numeasca putere, calitate sau caracter intrinsec esenta neinteleasa a actelor sale; dar n-ar sti mai mult. Si totusi nu-i asa: exista o notiune care explica taina subiectului constiintei, aceasta notiune se numeste “vointa”. Aceasta notiune si numai ea ii ofera cheia de sine insusi ca fenomen, ii descopera intelesul, ii arata resortul interior al fiintei, actelor si miscarilor sale. Orice act concret al vointei este asemenea unei miscari a corpului sau: nu poate voi actul in realitate fara sa perceapa in acelasi timp ca acel act se manifesta ca miscare a corpului. Actul voluntar si miscarea corpului nu sint doua stari obiectiv diferite si legate de cauzalitate: intre ele nu exista raportul cauza-efect; sint un singur si acelasi lucru dat in doua moduri diferite, dintr-o directie imediat in cealalta prin intentie intelectuala. Actiunea corpului nu este altceva decit actul vointei obiective manifestata prin intuitie. Facind se deosebeste de voind numai ca acte reflexive, in realitate e unul si acelasi lucru. Concluzia este ca fondul fiintei noastre este vointa; manifestarea ei imediata este corpul. Prin urmare, este necesar sa intelegem natura dupa noi insine si nu pe noi insine dupa natura. Am ales acest cuvint vointa in lipsa de altul mai bun, dind conceptului de vointa un inteles mult mai larg, pe care nu l-a avut pina azi. Nu s-a recunoscut pina acum identitatea esentiala a vointei cu toate fortele care lucreaza in natura si ale caror manifestari variate apartin speciilor a caror vointa este genul. S-au considerat toate aceste lucruri ca eterogene. Prin urmare, nici un cuvint nu poate exprima aceasta conceptie. Asadar, genul l-au numit dupa specia cea mai inalta, aceea de care avem imediat cunostinta in noi si care ne conduce cunoasterea imediata a celorlalte. Pina la mine s-a luat conceptul vointei drept conceptul puterii; eu am facut contrariul si consider orice forta naturala ca pe-o vointa: aici nu-i numai o disputa inutila. Este dimpotriva un punct de cea mai mare importanta, caci conceptia puterii are la baza cunoasterea intuitiva a lumii obiective. Reprezentarea ca fenomen isi are originea in domeniul in care stapinesc cauza si efectul. Reprezinta ceea ce este esential in cauza, acel punct la care explicarea fenomenului prin cauzalitate se opreste. Singura conceptia vointei nu-si are izvorul in fenomen, nici in reprezentarea intuitiva, ci vine dinauntru, emanind din constiinta fiecaruia; in ea fiecare recunoaste propriul sau eu fara vreo alta forma, nici chiar aceea a subiectului si a obiectului, caci aici ceea ce se cunoaste si ceea ce este cunoscut coincid. Asadar, daca punem forta in locul vointei, punem necunoscutul in locul cunoscutului, singurul lucru cunoscut imediat. Sa punem dimpotriva, asa cum s-a facut pina acum, conceptia vointei in locul conceptiei puterii; parasim singura conceptie pe care o avem despre lume, o lasam sa se piarda intr-o conceptie abstracta rezultata din fenomen. Sfirsitul atit de evidentiat in fiecare din partile organismului animal dovedeste ca nu-i vorba de o putere oarba, ci de vointa. Dar multi concep vointa ca pe un act condus de spirit. Vointa si spiritul sint luate drept un tot unitar, in care spiritul este determinant. Ce se intimpla? Spiritul apare ca existind in afara animalului, coordonind vointa catre sfirsit. De aici concluzia ca animalul ar exista in spirit inainte de a deveni real. Iar sfirsitul deriva in mod esential din vointa si cum vointa este fondul fiintei vii, cum orice fiinta organizata nu este decit exprimarea exterioara vizibila a vointei, rezulta ca acest sfirsit se extinde la insasi fiinta, ca este interioara si permanenta. Uimirea noastra in fata nesfirsitei perfectiuni, concomitent cu caracterul finit al oricarei creatii a naturii are la baza modul limitat de a vedea al omului, care considera ca exista semnul egal intre creatia umana si cea naturala. Din acest punct de vedere vointa si creatia sint doua concepte diferite. Intre aceste doua concepte mai deosebim inca: 1) Spiritul strain vointei in ea insasi si care nu e decit modalitatea, calea prin care acesta trebuie sa treaca inainte de a se concretiza. 2) Materia straina vointei care trebuie cu toate acestea sa primeasca de la o alta forma, pentru ca aceasta vointa se lupta impotriva alteia – natura acestei materii. Creatiile naturii, spre deosebire de cele umane, sint o manifestare imediata, nu mediata, a vointei. Natura lucreaza primitiv, fara constiinta. Vointa si creatia ei nu sint despartite prin vreo reprezentare intermediara – ele sint una. Materia insasi este una cu ele, caci materia este pur si simplu vointa in stare vizibila. Aici materia este total patrunsa de forma. Materia, depasita de forma – ca in opera de arta – este abstractie pura, copil al ratiunii fara vreo experienta posibila. Materia speciei de arta este, dimpotriva, empirica. Identitatea materiei si a formei este caracterul produsului natural; diversitatea lor naste opera de arta. * * * Nu se poate spune ca viata omeneasca este lunga sau scurta, caci in fond ea este scara cu care masuram toate celelalte lungimi ale timpului. In Vede si Upanisade durata fireasca a vietii este apreciata la o suta de ani. Caci am observat ca numai aceia care trec de nouazeci de ani se sfirsesc fara boala, fara convulsii, fara horcaieli, citeodata fara sa paleasca, uneori sezind dupa masa. La orice alta virsta se moare prematur. In Vechiul Testament viata omului este apreciata la saptezeci, optzeci de ani, cifra confirmata si de Herodot. Experienta zilnica este interpretata fals, grosolan. La saptezeci de ani oamenii nu mor de batrinete, ci de boala, la fel cu cei mai tineri decit ei. Deci boala fiind esentialmente o anomalie nu reprezinta un sfirsit natural. * * * Diferenta fundamentala dintre tinerete si batrinete este aceea ca tineretea are in perspectiva viata, iar batrinetea moartea. Care dintre perspective prezinta mai multe inconveniente? E de preferat oare sa ai viata inapoia ta sau in fata ta? Ecleziastul a spus-o deja: “Ziua mortii este mai buna decit a nasterii”. Caci “Cine traieste mult, vede mai mult rau”, zice un proverb spaniol. * * * Planetele nu inscriu, dupa cum pretinde astrologia, existenta individului, ci mersul general al vietii omenesti, ordinea desfasurarii ei in timp, corespunzind unei anumite virste, fiind rind pe rind, guvernata de ele. Mercur stapineste al zecelea an. Cu planeta aceasta omul se misca repede si usor intr-o orbita restrinsa; orice fleac este cauza perturbatoare, dar invata mult si usor sub mina Domnului, sireteniei si elocintei. Cu al douazecilea an incepe stapinirea planetei Venus; dragostea si femeile il stapinesc. In al treizecilea an stapineste Marte; la virsta aceasta omul este violent, indraznet, orgolios si razboinic. La patruzeci de ani barbatul e stapinit de patru planete mici: cimpul vietii sale creste. Este frugi, adica practic, prin influenta lui Ceres; are un camin datorita Vestei; a devenit intelept si invatat datorita lui Palas si, asemenea Junonei, sotia sa domneste stapina in casa. In al cinzecilea an stapineste Jupiter: omul a supravietuit celei mai mari parti a contemporanilor sai, se simte superior generatiei actuale. Are multa forta, experienta si cunostinte. Este, in functie de personalitatea sa, autoritar cu cei ce-l inconjoara. Nu suporta sa i se porunceasca si vrea sa comande. Acum este mai apt sa devina conducator. In al saizecilea an vine Saturn si cu el greutatea, incetineala, tenacitatea plumbului. Multi batrini par ca si morti: sint palizi, greoi si inerti ca plumbul. Cu Uranus, ciclul se incheie. Este momentul, se zice, de a merge in cer. Nu pot sa-l prind in calcul pe Neptun, pentru ca nu-l pot numi cu adevaratul sau nume – Eros. Prin Eros inceputul se leaga de sfirsit. Eros este in conexiune misterioasa cu Moartea. Poate de aceea Horus sau Amentes al Egiptenilor este in acelasi timp “cel care ia” si “cel care da”. * * * Moartea este marele rezervor al vietii. Numai intelegind marea trecere, ordinea si ritmul ei vom fi impacati cu noi insine. * * * Aproape saizeci de planete au fost descoperite cu telescopul, aceasta inovatie de care nu vreau sa aud vorbindu-se. Procedez in privinta lor cum au procedat cu mine profesorii mei de filozofie: nu vreau sa stiu nimic, caci ele-mi discrediteaza marfa ce-o am in pravalie. * * * Unii se intreaba de ce viata pare la tinerete sa nu aiba sfirsit. Pentru ca ne trebuie multe spatii pentru nesfirsitele sperante pe care le nutrim si pentru care Matusalem ar fi murit prea tinar. Actiunea de a recunoaste eul personal in fiintele straine, sursa a oricarei dreptati si oricarei iubiri, distruge instinctul vital. * * * Orice actiune dezinteresata intru usurarea necazurilor altora este o actiune mistica, o prelungire a propriei sale vieti in vietile viitoare pentru care lucreaza. Moartea este rezolvarea dureroasa a nodului format de generatie cu voluptatea. Este distrugerea violenta a greselii fundamentale a fiintei noastre, marea dezamagire. * * * Pare ca sfirsitul oricarei activitati vitale este o minunata usurare pentru forta care-o intretine: de aici seninatatea de pe chipul omului mort. Lunga este noaptea timpului fara margini si repede se deapana firul vietii. Exista vreun alt joc de noroc mai hazardat decit jocul vietii si al mortii? Ne preocupa fiecare partida, caci am angajat tot ce aveam. Natura singura nu minte. Ea declara ca nu-i pasa de moartea sau viata unei fiinte. Materia, prin persistenta ei absoluta, ne asigura o indestructibilitate in virtutea careia acela care nu poate sa conceapa altceva se poate crede nemuritor. * * * Orice animal de prada devine mormintul viu a o mie altora si nu se pastreaza in viata decit cu pretul a o mie de alti martiri. * * * Inteligenta sporeste facultatea de a suferi, atingind la om gradul cel mai inalt. * * * Ca existenta noastra implica deja o greseala este dovedit prin nastere. * * * Justitia eterna lucreaza. Daca oamenii n-ar fi fost rai, soarta lor ar fi fost mai buna. In acest sens putem spune ca lumea si-a impartit singura o dreptate distributiva. * * * Cind dintr-o mare ingratitudine a sortii vointa este sfarimata, omul nu mai vrea nimic, firea i se imblinzeste, este trist, nobil, resemnat. Daca gindirea isi pierde obiectul determinat, risipindu-se in lumea inconjuratoare, ea anunta o disparitie gradata a vointei. Omul cauta o scapare proprie de legaturile care-l tin pe pamint, are dulcele presentiment al mortii, care anunta iesirea timpului de sub comanda imperioasa a vointei. O bucurie secreta, “bucuria necazului”, insoteste aceasta stare. Cind suferi si te lamentezi fara sa te resemnezi ai pierdut si pamintul si cerul; nu-ti mai ramine decit o sentimentalitate searbada. * * * Baza oricarei vointe este nevoia, lipsa; prin urmare durerea. Daca scopul vointei lipseste sau daca este atins prea usor, omul este cuprins de o mare plictiseala. Viata lui oscileaza atunci intre durere si plictiseala, ca elemente esentiale ale vietii. Plictiseala sfirseste adesea in disperare, este trasatura de unire intre fiinte si deci ratiunea sociabilitatii. * * * Efortul identificindu-se cu actul constiintei se numeste vointa. Orice impiedica vointa se numeste durere. Orice permite vointei sa-si atinga scopul se numeste placere. Vointa insasi concretizeaza mai slab sau mai pregnant durerea si placerea. Satisfactia este repede depasita dind nastere unei noi necesitati, unei noi dureri si tot asa... A voi inseamna a suferi si cum a trai este vointa, orice viata este prin esenta dureroasa. * * * Viata omului este o lupta permanenta pentru a exista cu siguranta de a fi invins. Asta pina la sfirsitul acestei planete, pe care existam si vietuim. * * * Budistii intrebuinteaza cu mult discernamint termenul negativ de “nirvana”, ca negare a acestei lumi (sansara). Daca nirvana este neantul, asta inseamna ca sansara nu contine nici un element propriu care se poata servi la definirea sau construirea nirvanei. Atunci cind prin simpatie universala sau caritate omeneasca cineva se identifica in toate fiintele, suprimind principiul individualismului pur; cind si-a negat propriul timp prin ascetism, alungind de la sine orice dorinta, atunci vointa amorteste, subiectul cugetator si obiectul cugetat dispar si nu mai este nici vointa, nici reprezentare, nici lume. Recunoastem bucurosi ca ceea ce ramine dupa suprimarea completa a vointei nu reprezinta nimic pentru cei care sint plini de vointa de a trai. Dar pentru aceia la care vointa s-a negat, lumea noastra ce este? Nimic! * * * Si-ar putea cineva inchipui un stat perfect, in care o dogma inspiratoare a unei credinte absolute in rasplati si pedepse dupa moarte sa impiedice orice crima? Politiceste ar fi mult; moral nu s-ar cistiga nimic – numai actele in sine ar fi inlantuite, nu si vointa. Actiunile ar putea sa fie corecte, dar vointa ar ramine pervertita. * * * Cind privim in viitor si ne gindim la generatiile care vor veni dupa noi, milioane de fiinte omenesti, diferite de noi prin moravuri si incercam sa le reprezentam, ne intrebam: “De unde vor veni? Unde sint acum?”. Unde este acest sin bogat al neantului plin de lume, care ascunde pe cei ce vor sa vina? Si unde ar putea sa fie daca nu unde a fost si va fi orice realitate? In prezent si-n ceea ce contine, in tine insuti intrebator nebun, care nerecunoscind propria ta esenta, ce se aseamana cu frunza arborelui care se vestejeste toamna, cugeta ca va cadea si se plinge de moartea sa fara a voi sa se mingiie la vederea verdelui fraged in care primavara arborele va fi imbracat. Ea zice plingind: “nu sint nimic”. Frunza verde nebuna, unde vrei sa te duci? De unde-ar putea veni celelalte frunze? Unde este neantul acela de a carui prapastie te sperii? Recunoaste-ti propria ta fiinta in aceasta putere interioara, ascunsa, totdeauna lucrind, in arborele care prin toate generatiile de frunze nu cunoaste nici nasterea si nici moartea. Si acum, omul nu este ca frunza? Cum poate fi redusa existenta noastra temporala la simpla persistenta a unei pulberi? se vor intreba unii nedumeriti. Stii oare ce este si ce poate aceasta pulbere? Invata sa o cunosti inainte de a o dispretui. Aceasta pulbere, praf, cenusa, aceasta materie, odata dizolvata in apa va deveni metal, sticla, va straluci in stele, isi va manifesta puterea magnetica, se va fasona in plante si in animale si din sinul ei misterios se va dezvolta aceasta viata, a carei pierdere framinta atit de mult spiritul nostru marginit. Nu inseamna oare nimic sa durezi sub forma acestei materii? * * * Spinoza are dreptate sa afirme ca noi ne simtim eterni si natura, in inteles transcendent, se aseamana cu castelul acela de care vorbeste Diderot in “Jacques Fatalistul” si pe frontispiciul caruia se putea citi: “Nu apartin nimanui si apartin intregii lumi: erati in el inainte de a intra si veti fi cind veti iesi”. Individul moare, specia este indestructibila. Individul este expresia in timp a speciei care este in afara de timp. Moartea este pentru specie ceea ce somnul este pentru individ. Specia reprezinta unul din aspectele vointei ca lucru in sine. Cu acest titlu ea reprezinta ceea ce este indestructibil in individul viu... Ea contine tot ce este, tot ce-a fost, tot ce va fi. SFIRSIT
Citeste tot subiectul
26 Mai 2012, 20:43	PRESEDINTELE BASESCU:DRUMUL CU SPINI AL UNUI MARE REFORMATOR	Lovitura mafiota impotriva justitiei,Grajdan,pensionar de 8000 lei lunar(presedintele are salariu de 7500 lei) a fost unealta lui Nastase si Ponta Potrivit unui comunicat al DNA, Grajdan, cu incalcarea dispozițiilor legale și a procedurilor interne privind circuitul documentelor și fara a avea avizul vreunei direcții din cadrul ISC, a intocmit, a semnat și a transmis la Inalta Curte de Casație și Justiție o adresa prin care renunța, in numele instituției, la pretențiile civile in dosarul 2470/1/2012 - 'Trofeul calitații', in condițiile in care inspectoratul se constituise parte civila in proces inca din faza de urmarire penala, iar la termenul din data de 16 mai, instituția iși majorase pretențiile civile la suma de peste 75.5 miliarde ROL . De fapt este o lovitura mafiota a cuplului Nastase-Ponta.Iata desfasurarea actiunii mafiote.Cum vune la putere Ponta la sfatul lui Nastase preia direct Institutul inspectiei Constructiilor si numeste un fost securist,pensionar cu 8000 lei care a dfoua zi,chipurile din cauza constiintei care il macxina si pentru a salva pe nastase semneaza un act in care renunta la peste 7 milioane euro,daunele in procesul lui Nastase.Nu sunt daune nu este nici fapta si Nastase este salvat.Ponta,conform intelegerii demite chipurile persoana,dar nu si actul sau. E lesne si cusut cu ata alba lovitura mafiota impotriva dreptatii,a justitiei.
Citeste tot subiectul
17 Mai 2012, 11:07	PRESEDINTELE BASESCU:DRUMUL CU SPINI AL UNUI MARE REFORMATOR	Impactul comunismuluiasupra medicinii romanesti Comunismul, nu numai ca a distrus medicina romaneasca, dar i-a compromis si viitorul! Este o afirmatie grava, pe care voi incerca sa o dovedesc in cele ce urmeaza. Pentru a intelege cu adevarat care a fost impactul comunismului, va trebui, mai intai, sa ne referim la situatia medicinei din tara noastra inainte de instaurarea brutala a acestei doctrine. Evolutia asistentei medicale, a invatamantului medical si a organizarii sanitare este dependenta de factorii economici, sociali si culturali ai societatii. Medicina de la inceputul sec XlX, ca o reflexie a economiei Principatelor Romane, era o medicina rudimentara, care incerca cel mult sa faca fata marilor epidemii (epidemia de ciuma din 1813 - 1814 din Muntenia, ciuma lui Caragea, face 60.000 de victime, cea din Moldova din 1816 Ð 1818, ciuma lui Calimachi, face la Iasi 150 - 200 de victime pe zi, in cursul epidemiei de holera din 1830 - 1831 numai in Bucuresti mor 30.218 din totalul de 33.560 de imbolnaviti, la o populatie, a ambelor Principate, cu putin peste 2 milioane). Profundele prefaceri survenite in urma unirii Principatelor (1859), a instaurarii Monarhiei (1866), a castigarii Independentei (1877) si a Marii Uniri (1918) au avut un urias rasunet economic. Cateva exemple: in 1868, 1 leu avea valoarea a 0,376 franci francezi, un napoleon de aur valora 54 de lei iar un ducat austriac 34 de lei. In 1925, Romania era a patra tara exportatoare de grau din lume. Evolutia economica a avut de suferit in urma primului razboi mondial, apoi de pe urma crizei economice mondiale din 1929 - 1933, dar redresarea economica ulterioara a avut un ritm asemanator cu cel al Japoniei si mai mare decat al Frantei sau Germaniei. Paralel cu dezvoltarea economica a avut loc o dezvoltare a invatamantului public. Legea din 1888 prevedea de exemplu invatamantul obligatoriu la varstele 7 Ð 12, ani iar cea din 1893 la varstele de 7 - 14 ani. Dezvoltarea economica a avut drept corolar o dezvoltare impetuoasa a medicinIi romanesti. In decurs de 80 de ani, 1859 - 1940, "medicina romaneasca a reusit performanta de a se situa la egalitate cu medicina din alte state din Europa Centrala si de Est care au avut deschidere spre Europa occidentala timp de secole" (Prof. Dan Setlacec: "Medicina romaneasca - medicina europeana", Ed. Humanitas 1998). (...) Tabloul evolutiei medicinii romanesti pana in zilele dinaintea celui de al doilea razboi mondial nu este un tablou voit prezentat "in roz", ci este un tablou real. Erau desigur si nerealizari. Cea mai mare nereusita o constituia asistenta medicala, sociala si sanitara in mediul rural, unde exista in permanenta o lipsa de medici. In 1922 pentru mediul rural exista un medic la 15.393 de locuitori; din 390 circumscriptii rurale, 193 nu aveau medic. In pofida unei natalitati ridicate, excedentul natural al populatiei era redus, din cauza mortalitatii infantile foarte mari (intre 0 - 1 an era la 19 - 22%, in anii '30). Speranta de viata era relativ redusa si mortalitatea generala mare, depasind in genere 20%. Legea sanitara din 1930 fixa pentru mediul rural dezideratul de 1 medic la 10.000 de locuitori, dar el era dificil de atins. In totalitate insa, exista o imbunatatire permanenta a situatiei sanitare, evolutie la care o mare contributie o aduceau organizatiile private. In 1935 existau 830 de institutii private de asistenta sociala si ocrotire si numai 50 de stat, 63 comunale si 8 judetene. Exista un permanent contact cu medicina apuseana, atat prin studiile sau specializarile efectuate in centre de renume, cat si prin participarile la Congrese sau prin vizite individuale, efectuate de medici, pentru documentare intr-o anumita problema. Dr. Victor Climescu, sef de promotie al Facultatii de Medicina din Bucuresti, este trimis (la sugestia Prof. Juvara al carui elev a fost) de Societatea (privata) pentru Combaterea Tuberculozei la Copii (CTC) in Franta, la Prof. Etienne Sorrel, apoi in Elvetia la Prof. Rollier, pentru a se specializa in tuberculoza osteo-articulara. La intoarcerea in tara (1925) i se incredinteaza conducerea sanatoriului de la Carmen Sylva (actualmente Eforie Sud), pe care il dezvolta si il modernizeaza. De atunci, in fiecare an, pana la inceputul celui de al doilea razboi mondial, petrecea, cate 1-2 luni, in servicii de specialitate din strainatate, introducand in tara tehnici terapeutice moderne. Dr. M. Enescu, medic primar in judetul Roman, face in 1935 o vizita de documentare in mai multe tari apusene, in vederea intocmirii unui studiu asupra starii sociale, economice, culturale si sanitare in judetul sau. Si exemplele pot continua... Promovarea se facea pe baza de concurs, pe criterii strict profesionale. Comunismul a adus si in medicina, ca si in toate celelalte aspecte ale vietii sociale, o totala rasturnare de valori! Era admisa o singura ideologie,cea marxista,era dezavuata si interzisa orice alta optica asupra fenomenelor sociale, istorice, politice. S-au ideologizat toate disciplinele medicale, in special cele care se pretau la interpretari, ca biologia de exemplu, introducandu-se notiuni si teorii pseudo-stiintifice. Genetica, cea care este astazi pe cale sa revolutioneze medicina, era considerata ca o "stiinta reactionara". In celelalte discipline s-a impus citarea frecventa, daca nu exhaustiva, a autorilor rusi sau sovietici. Era aproape obligatoriu ca orice nume de savant occidental sa fie premers de un nume rusesc, precum era obligatorie si preamarirea stiintei medicale sovietice. Este hilar (daca nu tragic), dar adevarat, ca un student a obtinut o nota maxima citand, drept nume de savanti sovietici, toata echipa de fotbal a Rusiei. Limba rusa a devenit obligatorie in toate scolile si in primii trei ani de facultate. S-a inlocuit selectarea pe baza valorii cu criteriul politic, al originii sociale si cu cel al nepotismului, ajungand in functii medicale de conducere persoane impuse de forurile comuniste, fara pregatirea corespunzatoare si fara autoritate morala si profesionala. S-au utilizat minciuna, delatiunea, santajul, teroarea, pentru a intimida si a obliga pe profesori si pe medici sa se alature doctrinei comuniste (dupa principiul "cine nu este cu noi este impotriva noastra") si pentru a le anihila personalitatea (pana la anhilarea persoanei) si a-i indeparta din functie pe cei care nu acceptau compromisul. S-a cautat sa se creeze printre colegi o atmosfera de suspiciune si de neincredere. S-a impus o izolare completa in spatele "cortinei de fier", contactele cu lumea medicala occidentala fiind permise numai elitelor comuniste. Era aproape un delict politic citirea unei reviste medicale occidentale, ea creand suspiciunea legaturilor cu lumea "decadenta a imperialismului apusean". Au disparut asigurarile sociale, statul pretinzand ca poate suporta in intregime cheltuielile necesare asistentei medicale a populatiei. Izolata si subfinantata cronic, lipsita de posibilitati de informare si de cele mai multe ori si de personalitati de curaj, care sa-i arate deschis lipsurile (de altfel era si imposibil, pentru ca cei care incercau erau imediat inlaturati), medicina romaneasca a cunosct un regres fara precedent de-a lungul istoriei sale. Abuzurile au inceput imediat dupa instaurarea guvernului impus de sovietici si condus de Petru Groza (6 martie 1945) si s-au intensificat din 1948, dupa ce Regele Mihai a fost obligat sa paraseasca tara (30 decembrie 1947). Decalajul dintre medicina romaneasca si cea occidentala s-a accentuat progresiv in tot cursul perioadei comuniste, decalaj care, din nefericire, persista si astazi. Una dintre primele victime ale comunismului este prof. Vintila Ciocalteu, profesor de biochimie la Facultatea de Medicina din Bucuresti, dar in acelasi timp poet apreciat (publica volumele Adanc impietrit - 1932, si Poezii - 1934). Dupa terminarea Facultatii de Medicina din Bucuresti (1920), se specializeaza in chimie biologica la Berlin (1920 - 1922, cu E. Salkowsky, L. Michaelis, P. Roma) si devine bursier (1925-1927) al Fundatiei Rockefeller si "research fellow" la Catedra de biochimie a Facultatii de Medicina Harvard din Boston (1926-1927). Dupa 1944 incep presiunile pentru scindarea catedrei si pentru numirea ca profesor a unui activist comunist, chimistul Simion Oeriu, demnitar important in comisia de armistitiu si devenit intre timp ministru subsecretar de stat. Acesta il santajeaza pe Profesorul Ciocalteu cu vederile legionare ale fiului sau, exprimate in adolescenta. Obtine de la ministrul Educatiei, Stefan Voitec, epurarea Profesorului Ciocalteu, in pofida faptului ca o comisie de epurare ii analizase dosarul si il gasise fara repros. Profesorul Grigore T. Popa, decan in acea perioada, protesteaza si obtine reintegrarea Profesorului Ciocalteu, pana la lamurirea situatiei. In sedinta consiliului profesoral din 3 februarie 1947, in care se discuta situatia catedrei de biochimie, profesorul Ciocalteu, in varsta de 57 de ani, emotionat, isi expune punctul de vedere, dupa care se aseaza pe scaun, face un accident vascular cerebral si moare in plina sedinta. A doua zi, ziarul "Romania libera" publica stirea mortii Profesorului Vintila Ciocalteu, in plin consiliu profesoral si o atribuie, tendentios, unei discutii violente cu Prof. Gr. T. Popa (cel care ii luase, de fapt, apararea). Tudor Arghezi scrie o tableta "Doctorul Ciocalteu", pe care ziarul "Adevarul", cu care colabora si la care publicase si alte tablete, refuza sa o publice. Tableta se incheia astfel: "Daca as fi in locul noului profesor, care inca nu si-a inaugurat lectia de inceput, m-as recunoaste dator sa fac sa-i corespunda unei morti, o eleganta. Langa un mormant frumos sta linia inalta a unui molift vertical. Eu m-as demite. Catedra n-ar mai fi o izbanda si o bucurie. Ar fi o suferinta". Bineinteles ca Simion Oeriu nu si-a depus demisia ci a profesat in locul profesorului Ciocalteu, dovedindu-se mult inferior acestuia, atat in privinta cunostintelor profesionale si a harului didactic cat si in privinta calitatilor morale. Profesorul Grigore T. Popa devine la randul lui o victima a terorii comuniste. Absolvent al Facultatii de Medicina din Iasi (1920), bursier al Fundatiei Rockefeller din New York (1925 - 1926), a efectuat cercetari de embriologie, anatomie comparata, anatomie si antropologie la Universitatea din Londra si Institutul de Cercetari medicale din Hampstead - Londra (1927 - 1928), este descoperitorul (1929 - 1930), impreuna cu Una Fielding a sistemului port-hipofizar (a doua capilarizare intracerebrala, la nivelul hipotalamusului, a venelor tijei hipofizare) si a fost unul din pionierii neuro-endocrinologiei (in 1977 laureatii premiului Nobel pentru medicina, Roger Charles Louis Guillemen, Rosalina Jellow si A. Schally, in cuvantarea rostita la primirea premiului, il recunosc drept precursor al neurocriniei pe profesorul Gr. T. Popa). Profesor de anatomie la Facultatea de Medicina din Iasi, apoi din Bucuresti (1942), este in 1944 decan al Facultatii din Bucuresti si agreat de noua conducere politica dat fiind ca a fost un antigerman si un opozant fatis al regimului antonescian. Dar Profesorul Grigore T. Popa isi pastreaza aceeasi rectitudine de caracter. Protesteaza impotriva incalcarii autonomiei universitare si a numirii de profesori pe criterii politice (Simion Oeriu, Iagnov), ca si impotriva epurarii profesorului Vintila Ciocalteu. In 1945, in calitate de decan, tine o lectie de deschidere a anului universitar cu subiectul "Substratul biologic al progresului" in care, in plina perioada ce se voia revolutionara si progresista, afirma ca "progresul se supune legilor evolutiei si nu revolutiei". La 14 martie 1947 prezinta in Aula Academiei Romane (al carui membru era din 1936), memoriul "Tensiunea nervoasa si boala secolului" si in 15 aprilie 1947 expune la Ateneul Roman conferinta "Morala crestina si timpurile actuale. Mai este astazi posibila credinta in invatatura lui Iisus Hristos?" Dupa aceste doua conferinte, din care rezulta clar opozitia sa la regimul ce se instaura in tara sub protectia tancurilor sovietice, este indepartat de la decanatul Facultatii de Medicina si apoi indepartat de la catedra. Se incearca arestarea sa la Facultatea de Medicina dar studentii formeaza un zid de corpuri umane in jurul profesorului lor stimat si iubit si incarcerarea esueaza. Timp de un an a locuit ascuns la diferiti prieteni. In 9 iunie 1948 este sters din lista membrilor noii Academii. Moare la 16 iulie 1948, succesorul la decanat, Prof. N. Gh. Lupu, interzicand, probabil la ordinul autoritatilor, orice ritual funerar colectiv. Toate cele trei Facultati de Medicina, Bucuresti, Cluj si Iasi, au suferit aceleasi ingerinte ale politicului in viata universitara. Le cunosc mai bine pe cele de la Facultatea de Medicina din Cluj, la care am studiat intre 1952 - 1958, si ai carei studenti erau inca zguduiti de rasunetul evenimentelor din anii 1948 - 1950, de dupa reforma comunista a invatamantului (1948). Pentru intimidarea corpului didactic au fost epurati din invatamantul universitar cele mai marcante personalitati ale scolii medicale clujene. Profesorul Iuliu Hatieganu, al cincelea baiat din familia numeroasa (13 copii) a preotului greco-catolic Ioan Hatieganu, a fost un eminent elev al scolii maghiare de medicina din Clujul care apartinea in acea vremea Imperiului Austro-Ungar. Profesorul sau, Zsigmond Purjesz, in 1909, trecand peste considerentele nationale, il numeste preparator si apoi asistent si il socotea urmasul sau de drept la conducerea clinicii. In 1918, conduce delegatia medicilor si studentilor in medicina, romani, din Cluj, la Marea Adunare Nationala din 1 Decembrie, de la Alba Iulia. Este un organizator asiduu si entuziast al Universitatii romanesti din Clujul reintregit si al Facultatii de Medicina. La 33 de ani este primul profesor de clinica medicala al Universitatii clujene si primul decan al Facultatii de Medicina. Este ales rector al Universitatii in doua legislaturi (1930 - 1931 si apoi, in refugiu, la Sibiu, in perioada 1941 - 1944). A creat o importanta scoala de medicina interna care a umplut orasele Transilvaniei cu medici de o exemplara pregatire profesionala si o inalta tinuta morala si a format o pleiada de profesori universitari (18) care au activat atat in Cluj cat si in celelalte centre universitare (Bucuresti, Timisoara). Impreuna cu Profesorul Ioan Goia publica un renumit "Tratat elementar de semiologie si patologie medicala" care a cunoscut 4 editii. A fost creatorul parcului sportiv care si astazi onoreaza Clujul. In 1948 este eliminat brutal din Universitate si din Clinica si i se stabileste domiciliu fortat la locuinta sa. Cel care, intr-o sedinta organizata in Clinica Medicala l, cu participarea decanului facultatii, Prof. M. Kernbach, l-a acuzat pe profesorul Hatieganu de atitudine reactionara, de atitudine profascista, de nepotism, de misticism, a fost conf. Aurel Moga. Aurel Moga ajunsese conferentiar prin munca si cunostintele sale profesionale si era apreciat chiar de Hatieganu care considera ca merita sa devina urmasul sau la catedra. El a fost constrans sa participe la inlocuirea profesorului Hatieganu. Nu a rezistat la presiunile la care a fost supus, la perchezitiile care i s-au facut acasa, la retinerile la Securitate, unde era acuzat ca a fost presedintele Asociatiei Romano-Americane din Cluj, ca a studiat in tari capitaliste, ca intretine relatii cu persoane care fac parte din burghezia ardelana si ca este casatorit cu o doamna ce provine dintr-o familie de boieri moldoveni, si a acceptat sa-l acuze pe Prof. Hatieganu, care nu s-a suparat si, ulterior, l-a iertat. O intamplare care atesta bunul plac sub incidenta caruia se desfasurau evenimentele, a dus la reintegrarea in invatamant (1952), apoi la castigarea titlului de medic emerit (1954), de membru titular al Academiei (1955) si de deputat in Marea Adunare Nationala a celui care, cu cativa ani inainte, a fost considerat reactionar si profascist, a Profesorului Iuliu Hatieganu. Secretarul general al PCR, Gheorghe Gheorghiu Dej, era in convalescenta dupa o pneumonie si se discuta daca este oportuna sau nu participarea sa la o Conferinta organizata la Moscova. Cum parerile medicilor bucuresteni erau contradictorii, a fost chemat in consult si Profesorul Hatieganu. Prudent cum era, el l-a sfatuit pe Dej sa nu participe la conferinta, dat fiind caracterul recidivant al pneumoniei. Dej l-a ascultat si in locul lui a plecat Grigore Preoteasa. Avionul spre Moscova s-a prabusit si toti pasagerii au murit. Dej, care, neplecand, a scapat cu viata, i-a ramas recunoscator Profesorului Hatieganu si l-a repus in drepturi. Profesorul Alexandru Pop a fost absolvent al Facultatii de Medicina din Cluj, promotia 1921, dupa ce incepuse studiile medicale la Budapesta. A lucrat inca din perioada studentiei la Institutul de Anatomie Descriptiva si Topografica condus de profesorul Victor Papilian, apoi a fost preparator la Institutul de Anatomie Patologica, la Clinica Medicala l si din 1925 la Clinica Chirurgicala l aflata sub conducerea Prof. Iacob Iacobovici. Urca toate treptele ierarhice, devenind asistent, sef de lucrari, conferentiar si, din 1933, profesor titular la catedra de Chirurgie a Facultatii de Medicina din Cluj, in locul Prof. Iacobovici, plecat la Bucuresti. Conduce si sectia de chirurgie a Institutului pentru Studiul si Profilaxia Cancerului, infiintat in 1929. Intre 1928 - 1930 face specializari in strainatate - Munchen, Berlin, Viena, Dijon, Strasbourg, Paris. Avea o maiestrie chirurgicala deosebita, a introdus tehnici noi in chirurgia digestiva, a publicat o serie de monografii, a fost membru al Academiei Romane si membru a numeroase societati de chirurgie din lume (Germania, Franta, etc.). Imediat dupa 23 august 1944, la cererea sa, pleaca pe frontul de Vest, ca sef al unei echipe voluntare de chirurgie, luand parte activa la operatiunile de pe frontul din Transilvania si Ungaria ale Armatei l. In decembrie 1948 autoritatile comuniste il inlatura din Clinica pe care a condus-o si organizat-o exemplar. Cel care, dupa indicatiile partidului comunist, ar fi trebuit sa-l inlocuiasca pe profesorul Alexandru Pop la conducerea Clinicii Chirurgicale l a fost profesorul Emil Teposu, seful Clinicii de Urologie din Palatul Clinicilor situat vis-a-vis de Clinica Chirurgicala l. Prof. Teposu ar fi trebuit sa fie acuzatorul Prof. Pop, asa cum conf. Moga a fost acuzatorul Prof. Hatieganu. Acest lucru i s-a parut de neconceput profesorului Teposu, care, dupa profunde framantari, sfarseste tragic, sinucigandu-se si incheindu-si astfel prematur viata, la 58 de ani. Profesorul Victor Papilian, nascut la Galati, fiul unui medic militar, cu inclinatii muzicale si literare (a facut paralel cu ultimele clase de liceu si Conservatorul bucurestean, sectia vioara) a fost indrumat de tatal sau spre medicina. Face studii stralucite la Facultatea de medicina din Bucuresti (1907 - 1916), fiind din anul lll preparator la Institutul de Anatomie al facultatii si numai dupa 1 an prosector (grad corespunzator asistentului de astazi). Este studentul preferat al Profesorilor Victor Babes si Gheorghe Marinescu, care ii conduce lucrarea de licenta "Citoarhitectura scoartei lobului frontal". In 1919 devine profesor agregat, apoi titular (1923) la Catedra de Anatomie a nou createi Facultati de Medicina de la Cluj, fiind primul ei profesor de anatomie si intemeietorul scolii clujene de anatomie si antropologie. Depune o munca neobosita pentru formarea si ridicarea invatamantului medical clujean in general si a celui de anatomie in special. A fost decan al Facultatii de Medicina in doua legislaturi, 1930 - 1931 si apoi in timpul refugiului de la Sibiu, 1941 - 1944. Preocupat de pregatirea studentilor, publica "Manualul practic de disectie" vol. I (1920) si vol. II (1922). Este autorul primului "Tratat de Anatomie Umana" in limba romana, publicand succesiv "Aparatul locomotor" (1923), "Angiologia si Sistemul Nervos" (1924 - 1925) si "Viscerele" (1946). In 1947 publica impreuna cu Victor Preda, pe atunci conferentiar la anatomie, un "Manual de Embriologie". Face, impreuna cu catedra de anatomie de la Cluj, o serie de studii de antropologie, in special asupra motilor,stabileste un tip antropologic caracteristic al acestora si ajunge la concluzia ca acestia ar avea o origine celtica peste care s-au suprapus ulterior elemente dacice si apoi romane. Nu abandoneaza preocuparile literare si muzicale. Devine directorul Operei Romane de la Cluj (1933 - 1936), apoi al Teatrului National (1936), este presedinte al "Asociatiei scriitorilor romani din Ardeal", scrie o serie de nuvele, romane, amintiri, piese de teatru, infiinteaza cu cvartet de muzica de camera si apoi o orchestra filarmonica, organizeaza un cenaclu literar si muzical, colaboreaza la revistele literare ale epocii (Gandul Romanesc, Gandirea, Familia, Lanuri, Revista Fundatiilor Regale, etc). In timpul refugiului Universitatii la Sibiu (1940 - 1944) profesorul Victor Papilian conduce redactia revistei "Luceafarul". El infiinteaza o orchestra de camera compusa din studenti. Odata cu reintoarcerea la Cluj ea devine orchestra medicilor. Dotat cu o vasta cultura umanista, cu un umor rafinat si cu o profunda dragoste pentru poporul sau, precum si cu dorinta de a-l lumina (organizeaza turnee in sate cu o formatie dramatica studenteasca), Profesorul Victor Papilian avea o orientare politica de stanga, facea parte din partidul Social-Democrat, refuzand colaborarea cu partidul comunist. Este pensionat fortat in 1947, la 59 de ani, si apoi cunoaste, timp de cativa ani, atrocitatile inchisorilor politice comuniste. Profesorul Gheorghe Buzoianu a dorit sa se faca medic inca din copilarie, cand l-a pierdut pe tatal sau, medic, mort de tifos exantematic in cursul primului razboi mondial. Face studiile medicale la Facultatea de Medicina din Bucuresti, este extern si intern al spitalelor bucurestene, unde - pe langa chirurgie generala este indeosebi atras de oto-rino-laringologie, dupa stagiul facut in Clinica Prof. Metianu la Spitalul Filantropia. Docent in chirurgie (1931), la terminarea stagiului de secundariat (timp in care a lucrat ca sef de consultatii de oto-rino-laringologie), este chemat la catedra de oto-rino-laringologie a Facultatii de Medicina din Cluj (1934). Infiinteaza "Biblioteca stiintelor oto-rino-laringologice" in care publica volumele "Vocea si Igiena vocala" (1936), "Elemente de Otologie" (1937), "Rinologie" (1938), "Laringologie clinica" (1939), "Le traitement des meningites otiques" (Paris, Editura J.B. Boilliere et Fils 1940), "Patologia faringelui, laringelui si traheei" (Sibiu 1941), "Lectiuni clinice oto-rino-laringologice" (Cluj, 1948). Primele trei volume au fost premiate de Academia Romana. In prefata la Lectiunile, publicate la Cluj in 1948, isi expune crezul sau profesional dar si pe cel politic, care nu corespundea nicidecum cu cel comunist. In acelasi an, la 47 de ani, in plina efervescenta creatoare, este scos din invatamant si din clinica, facandu-i-se marea favoare de a nu fi intemnitat! Profesorul Ion Manta si-a facut studiile la Universitatea din Iasi, sectia Chimie, obtinand in 1922 titlul de licentiat in chimie, cu mentiunea "foarte bine". Functioneaza initial ca profesor de fizico-chimice la Liceul Militar si Scoala Normala din Targu Mures. Intre 1925 - 1927 se specializeaza in Franta, la Nancy, la sfarsitul perioadei sustinandu-si teza de doctorat, calificata cu "tres honorable". In 1929 devine sef de lucrari la catedra de chimie biologica a Facultatii din Cluj, ajungand in 1937 profesor titular. Devine unul din dascalii de seama ai scolii medicale clujene. In 1948 sufera consecintele reformei comuniste a invatamantului, este inlaturat de la catedra (avea numai 48 de ani) si face cativa ani de inchisoare. Conferentiarul Zeno Borza, absolvent al Facultatii clujene de Medicina (1926), preparator, asistent, sef de lucrari si apoi conferentiar la Clinica Chirugicala I, a fost obligat in 1948, pe motive politice, sa paraseasca clinica in care s-a format si a evoluat, intorcandu-se la Abrud, unde s-a nascut. Nici pentru cei care nu au fost inlaturati din invatamantul universitar situatia nu a fost usoara. Au suferit presiunile ideologiei comuniste, formal au fost obligati sa se alinieze doctrinei oficiale, singura admisa, au suferit umilinte si amenintari si au avut permanent deasupra capului riscul indepartarii de la catedra. Profesorul Ioan Goia, renumit pentru intransigenta sa, supranumit si "omul vertical", care nu a facut niciodata parte din nici un partid, dar care isi spunea totdeauna deschis parerea, care a a fost fatis impotriva regimului antonescian si a fascismului, a trebuit sa asiste, dupa 1948, la epurarea din clinica, fara avizul sau, a peste 12 din colaboratorii sai apropiati si sa participe la o asa-zisa "sedinta de analiza a muncii" in care s-a tentat inlaturarea sa de la catedra, fiind acuzat gratuit de nationalism, sovinism, de rasism si de lipsa de principialitate pentru ca ar fi pedepsit mai aspru pe membrii de partid (bineinteles ai partidului comunist) si ar fi facut aluzii ironice privitoare la morala proletara si la adresa diferitelor personalitati politice. Nu l-am auzit niciodata folosind apelativul "tovarase". Se adresa tuturor, medici sau studenti cu "domnule coleg", iar pentru noi, studentii, era o onoare si un imbold sa ne simtim colegi cu vestitul profesor Ioan Goia. Profesorul Victor Preda, biolog de formatie neovitalista, a fost si el obligat sa se alature, formal, biologiei materialiste cu pseudosavanti ca Lisenco si Olga Lepesinskaia. Faptul ca alinierea sa era formala este demonstrat de felul in care tinea cursurile de biologie studentilor din primul an de facultate. In plina perioada in care genetica era stigmatizata ca o "stiinta reactionara", Prof. Victor Preda, cu talentul sau oratoric si didactic, cu claritatea si logica extraordinara a expunerii, prezenta, in cateva ore de curs, toate cercetarile si experientele corifeilor geneticii, de la Mendel la Weissman si Morgan, si apoi, intr-o ora, cu argumentele subrede pe care i le puteau procura afirmatiile asa-zisilor savanti sovietici, le combatea. Cu un pic de discernamant, era clar pentru orice student care il asculta de partea cui erau argumentele convingatoare. In anul universitar 1955 - 1956, am avut sansa sa ascult lectiile de psihiatrie si de psihologie ale Profesorului Eduard Pamfil. Om de vasta cultura nu numai medicala ci si literara si muzicala, el insusi poet si un stralucit interpret la chitara clasica. Profesorul Pamfil se indeparta frecvent de la explicatiile pavloviste, obligatorii pe atunci, ale fenomenelor psihice. In lectia sa inaugurala, de proaspat venit la Cluj de la Facultatea de Medicina din Timisoara, in prezenta a numerosi profesori si conferentiari clujeni si a studentilor anului IV, Profesorul Eduard Pamfil a avut curajul sa afirme explicit ca "pavlovismul nu poate explica totalitatea fenomenelor psihice". In 1959, in urma unor cuvinte mai inflacarate de romanism spuse absolventilor facultatii, este arestat,indepartat de la catedra si, dupa cativa ani, in care a fost sef de sectie la un spital de boli psihice din provincie este reintegrat in invatamantul universitar timisorean. Doctorul Octavian Fodor, viitorul profesor si academician, era ginerele profesorului Hatieganu. In 1948, cand aceasta a fost indepartat din clinica, dr. Fodor a ramas o perioada in clinica, dar a lucrat fara sa fie platit,motivul fiind... faptul ca este ginerele profesorului Hatieganu! Dupa 3 luni a plecat la Timisoara unde a fost incadrat ca sef de lucrari. Revine de la Timisoara in 1953 si, cu ajutorul profesorului Goia, este incadrat la Clinica Medicala ll, de unde dupa doi ani trece la Clinica Medicala lll, unde fusese reintegrat Profesorul Hatieganu. Doctorul Emil Gherman, elev al scolii medicale clujene, s-a dedicat ortopediei si traumatologiei, devenind elevul preferat al profesorului Fazekas. Sef de lucrari din 1972, devine seful Clinicii de Ortopedie si Traumatologie in 1975. Modest, cultivat, integru, devotat carierei sale de tamaduitor al suferintelor omenesti si de dascal, el fost un adevarat maestru pentru elevii si colaboratorii sai. In pofida multiplelor realizari pe plan profesional si a recunoasterii unanime a valorii sale, dr. Emil Gherman nu a reusit sa urce dincolo de treapta de sef de lucrari din ratiuni de "origine sociala". Si exemplele ar putea continua cu multe alte nume din toate centrele universitare ale tarii. S-ar putea adauga numele celor care, in plina ascensiune profesionala, au fost obligati, din motive politice, sa paraseasca clinicile in care ar fi avut un viitor deosebit si care au devenit medici in diferite spitale din provincie, in care au dat dovada intregii lor capacitati. Ar fi de asemenea de pomenit cei care din motive de origine sociala nu au fost primiti la facultatile de medicina pe care doreau sa le urmeze sau cei care, studenti fiind, au fost arestati si/ sau indepartati din universitate pentru diferite motive politice. Dupa furtuna initiala, dupa indepartarea celor care nu acceptau compromisul si dupa timorarea si amenintarea permanenta a celor ramasi, lucrurile au inceput sa se linisteasca. Treptat, unii din cei alungati au fost primiti in alte centre universitare, iar genetica, datorita evolutiei sale vertiginoase, a fost recunoscuta si repusa, intr-un tarziu, in drepturi, dar niciodata nu au fost recunoscute gravele erori savarsite conform lozincii ca "partidul nu greseste". Aceasta nu inseamna ca s-a renuntat la teroare, ci doar ca ea era mai mascata, mai putin evidenta. Orice incercare de abatere de la linia oficiala impusa de regimul comunist era brutal sanctionata si delictul de opinie era pedepsit pe baza unei inventate culpe penale. Se pretindea ca in Romania comunista, a ultimilor ani, nu existau detinuti politici! Desi poate usor atenuata, promovarea pe criterii politice, care primau asupra celor profesionale, a ramas pana astazi o mostenire a primilor ani de comunism, la care s-au adaugat apoi interesele materiale, personale sau de grup. Pentru a incheia, ma voi intoarce la afirmatia initiala: "comunismul a distrus medicina romaneasca si i-a compromis viitorul". Nadajduiesc ca am reusit sa demonstrez ca inlaturarea celor mai buni dascali si medici, impunerea unei ideologii, a izolarii de lumea medicala occidentala, ca si ingradirea libertatilor si a posibilitatilor de exprimare, au determinat o ramanere in urma, dramatica, a medicinii romanesti. Iar viitorul ei este compromis pentru ca, inca, nimeni nu incearca, sau nu poate, sa creeze tineretului acele conditii de lucru, morale si materiale, care sa-l faca sa fie dornic sa se intoarca in tara, dupa specializarile importante si necesare efectuate in strainatate!
Citeste tot subiectul
17 Mai 2012, 10:55	PRESEDINTELE BASESCU:DRUMUL CU SPINI AL UNUI MARE REFORMATOR	Neoliberalismul este continuarea bolşevismului cu alte mijloace de Ion Vianu Şansele ca o ameliorare să se producă din lăuntrul sistemului sunt aproape de zero. Din ce în ce mai mult devine aparent că partidele politice în ansamblul lor nu sunt decât grupări de interese pentru care noţiunea de bine public este pură demagogie. Poate că nicio lege din cele pe care guvernarea Băsescu-Boc le-a propus – retrăgând-o în ultimul moment sub o presiune fără precedent din toate direcţiile – nu a apărut mai şocantă decât cea privind noua organizare sanitară a ţării. Proiectul trăda psihologia cinică la extrem a noii noi clase care conduce ţara de la revoluţie încoace. Dacă d-l Băsescu a mai putut produce iluzii pozând în campionul luptei anticorupţie, recentele şi sistematicele luări de poziţie ale domniei sale au arătat fără putinţă de îndoială ce au devenit intenţiile sale şi pe cine reprezintă acum. După ce a optat pentru susţinerea proiectului Roşia Montană, după ce a devenit peste noapte un critic declarat al DNA, instituţie care mai reuşea să zguduie câte una dintre structurile corupte, proiectul Legii sanitare ar fi urmat să încredinţeze, în ţara hoţiei incontrolabile, banii strânşi de la cetăţeni unor companii particulare opace. Iar retragerea proiectului a fost anunţată cu o dezamăgire plină de resentimente. Asupra unui punct are dreptate preşedintele: sistemul sanitar actual este corupt, iar imobilismul nu rezolvă situaţia gravă. Exemplul nu face decât să confirme ceea ce ştiam: clasa politică actuală este sistemic incapabilă să rezolve marile probleme sociale. Ea nu poate genera decât soluţii strâmbe. Acum, chiar cei care se mai îndoiau nu mai pot închide ochii în faţa realităţii: România a fost, este şi va mai fi încă exploatată de către nomenclatura securisto-comunistă convertită la neoliberalism. Pe vremuri, adică după perioada Războiului Rece, prin anii ‘60, pacifiştii mondiali lansaseră ideea „convergenţei celor două sisteme“. Mai lăsau socialiştii un pic, mai lăsau şi capitaliştii, iar cele două „lagăre“ aveau să conveargă spre un singur sistem politic, cu componente de stânga şi de dreapta. Cine a avut norocul să trăiască vede azi că această „convergenţă“ s-a realizat… sub chipul neoliberalismului lipsit de orice scrupule. Fără să intrăm în amănuntele a ceea ce s-a petrecut în alte ţări ex-socialiste (fiecare caz are particularităţile lui), să ne mărginim la analiza situaţiei din România. În 1989, profitând de falimentul comunismului, oligarhia a descoperit că putea să se dispenseze de tutela apăsătoare a familiei Ceauşescu şi a micului grup de slugi absolute care o înconjurau pentru a prospera într-o măsură încă şi mai mare şi pentru a se lansa într-o operă de acaparare a bunului public cu controlul absolut al societăţii sub aparenţe superficial-democratice, o adevărată comedie socială demnă de un nou Potemkin, în dispreţul total al binelui public. Este fenomenul pe care l-am numit „neoliberalismul – stadiul cel mai înalt al comunismului“. Iată în ce chip s-a realizat „convergenţa celor două sisteme“ atât de visată de pacifiştii anilor ‘60: prin libera alegere a nomenclaturii de a adopta un alt stil de viaţă decât cel impus de rigorismul bolşevic, păstrând acelaşi dispreţ pentru „clasa muncitoare“ care, se ştie, oricum merge în paradis. Neoliberalismul de azi nu este altceva decât bolşevismul, minus lozincăria propagandistă a comunismului. Actualul nivel al discuţiei între puterea şi opoziţia din România arată cât de slabe pot fi speranţele celor care ar dori o reală schimbare. Nici coaliţia de la guvernare, nici aşa-zisa opoziţie, monstrul bicefal USL, nu au programe şi personalizează la maximum polemica. Restul este un câmp gol în care proliferează buruienile disperării care se numesc, pe rând, Vadim, Becali, Dan Diaconescu-Direct. Încrederea de care s-a bucurat d-l Băsescu a izvorât din speranţa deşartă că ar putea să apară, chiar din interiorul sistemului, un reformator, cum a fost activistul de partid Elţîn în Rusia. Acest exemplu nu ar fi trebuit să fie prea încurajator, căci, întocmai ca în România, dar la scară corespunzătoare, distrugerea structurilor socialiste a dus în Rusia la apariţia unei oligarhii neoliberale ostile oricărui bine social. Mulţi ani, d-l Traian Băsescu a putut întreţine iluziile, mai ales profitând de mediocritatea adversarilor săi. Acum, nimeni nu mai poate să se agaţe de iluzii. Ne putem întreba dacă preşedintele ales în 2004 a vrut cu adevărat reforma sau a făcut de la început un calcul cinic, prinzând în angrenaj o mulţime de cetăţeni, inclusiv un număr de intelectuali idealişti. Cei care continuă să creadă că a existat, cel puţin la un moment dat, un „Băsescu bun“ se întrebă dacă nu cumva, actualmente, preşedintele este prins în mrejele cine ştie cărui şantaj politico-penal sau – ceea ce ar fi mai onorabil – dacă nu este obligat să plece capul în faţa exigenţelor din ce în ce mai dure ale FMI, organizaţie de contabili feroci lipsiţi de interes faţă de bunăstarea şi chiar de supravieţuirea unor popoare. Faptul că preşedintele a retras în ultimul moment proiectul de lege dovedeşte că nu vrea să întindă prea mult coarda. Dar nu infirmă înclinarea puterii către soluţii neoliberale. Dacă d-l Emil Constantinescu a fost înfrânt de sistem fiindcă venea din afara sistemului (orice s-ar spune, a fost un moment unic care s-a pierdut), românii şi-au putut spune că îi va fi mai uşor cuiva care vine chiar din interiorul sistemului, cum era perceput d-l Băsescu, să îl domesticească şi în cele în urmă să-l pună cu botul pe labe. Dar nu s-a întâmplat aşa. Oricare ar fi explicaţia, constatăm că noua nouă clasă este în perfectă concordanţă cu neoliberalismul internaţional şi nu are să-şi facă grijă în ce priveşte viitorul, decât în măsura, notabilă, în care şi cei mai bine hrăniţi şoareci pier atunci când se scufundă corabia. Cât de lucidă şi de exactă a fost poziţia unui Alexandr Soljeniţîn care era în acelaşi timp antibolşevic şi antiliberal! Cât de evident este că neoliberalismul nu este decât un bolşevism care are drept scop acapararea puterii de către un mic grup şi păstrarea ei cu orice preţ! Numai când au descoperit că se pot lipsi de lozincile „umaniste“ cu care prosteau din ce în ce mai greu masele, au putut bolşevicii să devină ultraliberali – şi atunci nu le-a mai fost nici ruşine, nici frică! Acesta este diagnosticul. Să vedem care ar fi tratamentul. Atâta vreme cât nu există un grup care să nu fie interesat de o schimbare de fond, deţinând în acelaşi timp o putere efectivă de natură economică, speranţele sunt nule. În 1848, în Țările Româneşti exista o burghezie care avea mijloacele să dărâme ordinea feudală. Şi a reuşit. A fost România Brătienilor, a lui C.A. Rosetti şi a lui M. Kogălniceanu cea care a învins. Care ar fi echivalentul unei asemenea „partide“ azi? Nu există. Dar poate presiunea internaţională ar putea juca un rol? Care este, azi, eficienţa presiunii internaţionale? Slabă. UE este un organism care nu dispune de mijloace spre a-şi impune autoritatea. Despre FMI am vorbit. De altfel, nu este numai o chestiune de demnitate, dar şi una de strategie: ajutorul nu vine din afară (acest tip de „caritate“ este prea costisitor). Ajutorul nu poate şi nu trebuie să vină decât de la noi. Se vorbeşte, se caută crearea unui nou partid politic, care să provină din afara sistemului. Dar un partid politic se înfiinţează şi se întreţine cu bani. Care dintre oligarhii neoliberali ar fi dispus să investească fie şi un sfanţ într-o formaţie care să atace un sistem atât de funcţional, din punctul de vedere al oligarhiei? Nemulţumirea populară, „indignarea“ cum este numită azi, pe plan internaţional joacă un rol, dar atât timp cât indignarea nu este canalizată de o mişcare organizată, coerentă, ea se pierde… şi se revine la punctul de plecare. Sau atunci, dinspre dreapta, justificata mânie este recuperată de demagogii cu ideologii extremiste, care pot avea un succes vremelnic, sucind capetele naivilor şi rătăciţilor, dar fără o soluţie viabilă. Conjunctura mondială agravează situaţia. Țara noastră este printre cele ameninţate de faliment. Poate că tot răul este spre bine; aici e şi speranţa: conjunctura nefavorabilă din ţările clasice de imigraţie pentru români (Italia, Spania) va readuce întreprinzători capabili în ţară. S-ar putea mobiliza energii noi pentru a face aici ceea ce oligarhia la putere, obişnuită cu profitul imediat pe spinarea statului în delicvescenţă, nu este capabilă să realizeze. Aceşti oameni noi, cu experienţă, idei, inteligenţă ar putea constitui o adevărată forţă antisistem cu şanse reale de reuşită. Ea ar putea canaliza indignarea populară. Ar putea, la un moment dat, să aibă şi mijloacele economice capabile să sprijine o acţiune politică. Atunci ar fi posibilă renaşterea României, căci speranţele succesive legate de: revoluţie, de victoria CDR, de intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană s-au dovedit naive; chiar dacă d-l Băsescu ar fi fost un Hercules, grajdurile pe care a promis să le cureţe depăşeau cu mult în murdărie pe cele ale miticului Augias. Un lucru apare evident în conjunctura acestui început de an 2012: şansele ca o ameliorare să se producă din lăuntrul sistemului sunt aproape de zero. Din ce în ce mai mult devine aparent că partidele politice în ansamblul lor nu sunt decât grupări de interese pentru care noţiunea de bine public este pură demagogie. Nu există alternativă în alternanţa politică! Din păcate, această situaţie duce – şi va duce într-o măsură şi mai mare – la confruntări şi tulburări sociale pe care mai puţin egoism şi o anumită solidaritate le-ar fi putut evita. //
Citeste tot subiectul
5 Apr 2012, 05:42	PRESEDINTELE BASESCU:DRUMUL CU SPINI AL UNUI MARE REFORMATOR	CAMPANIA ELECTORALA SI UN ALT COMANDOU SECURIST ATACA DEMOCRATIA ROMANEASCA Securitatea noastra de trista amintire a fost pregatita ca o arma redutabila pentru partidul comunist iar astazi indeplineste acelasi rol in sprijinul partidelor oligarhice disperate ca Basescu va fi reales ca presedinte. O parte a securitatii a fost pregatita sa formeze adevarate comandouri care sa poata lupta pe cont propriu,chiar in lipsa unei coordonari centrale,mai ales,se gandeau ei,pe vremea lui Ceausescu,in strainatate.Acest fenomen il putem observa astazi si nu intamplator intr-o campanie electorale incat disperarea ca Basescu sa fie reales este mortala pentru cei ca Geoana sau Crin. De fapt securitatea dupa 1989 a avut numeroase succese si as enumera doar devalizarea bancilor ,acapararea banilor si valorilor depuse in exterior,crearea unei clase de imbogatiti prin tunuri si dece nu participarea in cadrul a diferite partide politice,indiferent de orientarea lor ideologica. Chiar primul guvern al Romaniei continea 9 fosti ofiteri de securitate. Acum,securitatea ,cea care nu poate uita lovitura mortala data de basescu prin devoalarea a 2,5 milioane dosare mai face un experiment aranjand un comandou,cu varful de lance un fost colaborator recunoscut de el insasi si fost ziarist de talent si care acum vrea sa creieze o miscare politica direct sub conducerea securitatii si fostilor lideri si fii de lideri comunisti pentru preluarea puterii si doborarea lui Basescu prin utilizare de metode securiste.. De fapt experimentul SRS este o incercare de forta a securitatii care doreste aservirea politica a Romaniei. Daca SRS reuseste(chiar si prin frauda) sa acrediteze noul comandou securist anti-Basescu si va deveni Presedinte Crin sau Geoana,aceasta va fi inca o vistorie a securitatii,dupa ce credeam ca Romania a terminat acest capitol. Daca nu va reusi,si securistii se bazeaza si pe acest rezultat,miscarea creata de SRS ,Crin si Geoana de exemplu va fi desvoltata fie ca miscare civica sau partid care va urmari aceleasi scopuri si nu va mai fi impiedecata de social-democratii constrienti cum ar fi grupul de la Cluj. In acest comandou nici chiar Ioan Iliescu nu joaca rolul principal,capo di tutti capi este deocamdata necunoscut,as spune conspirativ si chiar SRS nu este decat un pion fortat sa faca acest lucru.. Certamente,fenomenul SRS este un comandou securisto-comunist de care oamenii constienti si iubitori de tara trebuie sa-l ia in considerare si sa-l conduca spre esec. Dar securitatea isi poate masura sansa de a da lovituri Asa cum spuneam mai sus,securitatea noastra de trista amintire a fost pregatita ca o arma redutabila pentru partidul comunist. O parte a securitatii a fost pregatita sa formeze adevarate comandouri care sa poata lupta pe cont propriu,chiar in lipsa unei coordonari centrale,mai ales,se gandeau ei,in strainatate dar dupa cum se vede acum chiar dupa desfiintarea ei oficiala si caderea regimului comunist. Acum,securitatea mai face un experiment aranjand un comandou, prin care disperati de insuccesele PSD ,mai ales in urma incapatanarii lui Geoana de a fi Presedinte de tara vor sa creieze o diversiune politica direct sub conducerea securitatii si fostilor lideri si fii de lideri comunisti pentru preluarea puterii si doborarea lui Basescu. Dl.Talpes,chiar acum o ora la Realitatea TV a afirmat ca este informat ca in vederea alegerilor s-a format un grup special care sa creieze,cum spunea el evenimente cu impact electoral si ca pana acum a realizat cazul Ritzi,Udrea si Mircea Basescu si pregateste altele in vederea campaniei electorale prezidentiale In acest scop,diversiunea Rittzi,Udrea si acum cea cu fratele presedintelui care in 2 zile de la inregistrarea la registru comertului ar fi creat o societatea si a si vandut si arme ne apare ca o naivitate dar prin sustinerea sa de catre televiziunile oligarhilor devine un pericol prin raspandirea unor minciuni specialitate in care securitatea avea chiar un departament al minciunii,departamentul de desinformare. De fapt experimentul SRS este o incercare de forta a securitatii care doreste aservirea politica a Romaniei. Daca experimentul reuseste(chiar si prin frauda) calea spre presedentie si debarcarea lui Basescu este creata. Certamente,fenomenul SRS este un comandou securisto-comunist,creat dupa tiparele aproape stereotipe ale securitatii din Romania asa cum o cunoastem inca de pe vremea lui Ceausescu si de care oamenii constienti si iubitori de tara trebuie sa-l ia in considerare si sa-l conduca spre esec. Crearea de diversiuni anti-Basescu,anti PD-L ne arata pana unde a ajuns disperarea acestei structuri care si-a pastrat cadrele si organizarea aproape intacta. Dupa cum se vede acuzele sunt puerile dar persistenta si frecventa lor,sustinerea mediatica in presa si TV-urile lui Felix sau Vantu dau impresia unui fenomen care insa doar spiritele slabe il pot crede. Atacarea in lant a fiicelor presedintelui,fratele presedintelui,incercarea de a-l implica chiar pe Presedinte ne arata ca metodele securiste sunt lipsite de rusine,de logica sau de o sustinere elementara. Utilizarea parlamentului prin diferite comisii,cu personalitati securiste de tipul lui Orban,toate acestea creiaza in Romania o atmosfera de tara dominata inca de securitate si in afara atmosferei politice din UE. Iata dece pretinsele descoperiri ale lui SRS ca si diversiunea comisiilor parlamentare nu mai trebue sa insele pe nimeni iar prin absurditatea si insistenta lor sunt sortite discreditarii tocmai a celor care le folosesc. Mirarea mea este insa alta. Dat fiind aceste atacuri de tip comando securisto-comuniste nu inteleg dece PD-L mai sta la guvernare cu un asemenea PSD. Noi simplii membri PD-L,dupa informatiile mele organizatii judetiene de mare popularitate si impact electoral cerem scoaterea imediata de la guvernare a PSD pentru a termina cu duplicitatea acestui partid nepatriotic si nerefpormabil,un partid al clientelei politice si a baronilor locali. Numai asa speram ca noul comandou securisto-comunist de tipul SRS sa esueze lamentabil.
Citeste tot subiectul