da... ce bine ar fi... pace!

Spyologie

Analiza datelor si informatiilor obtinute pînã în prezent evidentiazã faptul cã, dupã evenimentele din decembrie 1989, la care au participat din plin atît Servicii Secrete din est, cît si din vest, fiecare dintre Serviciile respective a actionat pentru a obtine suprematia si a-si impune dominatia în aceastã zonã strategicã a Europei. Dacã la început, pentru realizarea cu succes a „revolutiei”, cooperarea a fost deplinã, dupã atingerea acestui scop a început o luptã durã, fãrã menajamente, între principalele Servicii Speciale strãine, respectiv cele americane si cele rusesti, luptã care a dus la dezastrul economic, politic, social si militar în care se aflã astãzi România. Initial, FSB (urmasul KGB-ului) si GRU au reusit sã-si impunã punctul de vedere prin împingerea unor cadre loiale în structurile decizionale ale statului. Usor, usor, însã, Serviciile americane, ajutate de cele israeliene, au început sã progreseze, iar pe fondul slãbiciunii unor conducãtori din spectrul coordonat de Serviciile Speciale rusesti si al unor trãdãri sau chiar cu acordul acestora, au reusit sã pãtrundã în structurile de decizie, astfel încît, la nivelul anului 1997, sã ajungã chiar la vîrful piramidei. În acest context, politica FSB, în spetã a Federatiei Ruse, cu Vladimir Putin (produs de exceptie al fostului KGB, profesionist desãvîrsit în domeniul muncii specifice) ajuns în frunte, s-a schimbat radical, orientîndu-se cu prioritate spre acapararea puterii economice în România (si nu numai) ca pîrghie pentru obtinerea controlului politic, potrivit principiului de bazã al dominatiei economicului asupra politicului. În consecintã, Rusia a început o campanie sustinutã în acest sens, îndreptîndu-si cu prioritate atentia asupra unor entitãti economice strategice. Pe primul loc s-au situat si continuã sã se mentinã resursele energetice, în spetã petrolul si gazele, forta motrice a oricãrui sistem. Un rol important l-a jucat aici compania rusã LUKOIL, structurã economicã organizatã riguros dupã principiile rezidenturilor de informatii externe. Compania petrolierã LUKOIL este prima companie privatã din Federatia Rusã care a descins în România în anul 1998, achizitionînd pachetul majoritar de actiuni la Rafinãria „Petrotel” din Ploiesti, una dintre cele mai vechi din România. Ca mai toate societãtile comerciale aflate în gestiunea guvernãrii CDR-iste, si „Petrotel” se gãsea într-o situatie financiar-economicã criticã, fapt care nu a constituit un impediment pentru compania ruseascã, ci, dimpotrivã, a reprezentat un criteriu de selectie, facilitîndu-i achizitionarea unui obiectiv cu potential la un pret derizoriu si acoperindu-i, în plus, intentiile de viitor. În momentul respectiv, achizitionarea „Petrotel” a reprezentat crearea capului de pod care i-a permis sã se dezvolte si sã se organizeze, ajungînd la structura informativã foarte puternicã de astãzi. Strategul acestei politici este Vaghit Alekperov, cadru activ cu gradul de general al Serviciilor Secrete rusesti si un apropiat al presedintelui Vladimir Putin. Crearea acestei rezidenturi a oferit Rusiei oportunitãti extraordinare pentru realizarea intereselor sale informative si economice nu numai în România, ci în toatã zona si chiar la nivel european. Tocmai de aceea, la 28 octombrie 2005, presedintele Vladimir Putin i-a acordat lui Vaghit Alekperov Ordinul „Pentru merite fatã de patrie” clasa a IV-a. Cu ajutorul cadrelor de specialitate din componenta companiei LUKOIL, dar si cu sprijinul primit din partea unor specialisti români încadrati în timp, s-au reusit penetrãri la cel mai înalt nivel si obtinerea de informatii operative legate de fiecare domeniu economic în parte, fapt ce a permis analize pertinente asupra obiectivelor economice strategice ce urmau a fi privatizate sau chiar includerea prioritarã pe lista privatizãrilor a celor care prezentau interes pentru partea rusã. Un astfel de obiectiv a fost ALRO, combinatul de aluminiu de la Slatina. În momentul lansãrii procesului de privatizare, ALRO era cea mai rentabilã întreprindere din industria noastrã. Nu avea nici o datorie fatã de bugetul statului, nu avea restante fatã de bãnci; avea, în schimb, un rating mult superior fatã de cel al economiei nationale sau decît al oricãrei bãnci românesti, mai avea în derulare un program investitional de retehnologizare, pe care si-l finanta din surse proprii. La sfîrsitul anului 2000, ALRO asigura 3% din exportul României. Initial, societatea avea ca actionari statul (65,26%) si pe cei rezultati în urma Programului de Privatizare în Masã (34,74%). Societatea a trecut apoi prin mai multe etape de majorare a capitalului social si si-a structurat actionariatul, statul - prin FPS si APAPS - pãstrînd majoritatea actiunilor. În 1999, a apãrut ideea si chiar s-au fãcut pasi importanti în procesul de fuziune dintre ALRO Slatina si ALPROM, firmã din acelasi domeniu. Desi sustinutã la început, fuziunea celor douã societãti a fost abandonatã tot de initiatori, deoarece exact atunci Guvernul României a inclus cele douã companii în acordul PSAL II, încheiat cu Banca Mondialã. Negociatorul-sef în relatiile cu Banca Mondialã, Traian Bãsescu, pe atunci ministru al Transporturilor, a cerut, iar FPS a acceptat, ca strategia de privatizare sã fie stabilitã de consultantii internationali dupã criteriile transparente ale Bãncii Mondiale. Asa a luat fiintã consortiul format din Paribas Corporate Finance, Central European Trust si Casa de avocati Musat si Asociatii (în spatele cãreia se afla Valeriu Stoica, ministrul Justitiei), consortiu care a fost desemnat sã asigure consultanta pentru FPS si guvern în procesul de privatizare a ALRO si ALPROM. Strategia propusã pãrtii române a prevãzut ca societãtile sã fie scoase la privatizare printr-o ofertã comunã, metoda sã fie negocierea directã, evaluarea ofertelor urmãrind maximizarea pretului obtinut. Investitorii strategici erau gata sã plãteascã o primã de control (estimatã la cel putin 18 milioane de dolari) pentru achizitionarea unui pachet ce depãsea 50% din actiuni. Consultantii strãini au estimat valoarea ALRO între 450 si 550 milioane de dolari, si nu la 190 milioane, cum declarã acum Traian Bãsescu. Procesul de privatizare s-a prelungit suspect pînã dupã alegerile din 2000, cînd Guvernul Nãstase a schimbat strategia, optînd pentru metoda majorãrii de capital (sustinutã anterior de un singur membru al cabinetului Mugur Isãrescu, ministrul Industriilor, Radu Berceanu, coleg de partid cu Traian Bãsescu) si a prelungit privatizarea cu mai bine de un an, adicã exact atîta timp cît a avut nevoie partenerul dorit ca sã-si consolideze pozitia în actionariatul ALRO. Instrumentul folosit în acest scop a fost societatea comercialã CONEF SA, înfiintatã în anul 1991, un fel de holding constituit din cote de cîte 35% din actiunile a 15 societãti din industria metalelor neferoase, printre care „Alro” si „Alprom” Slatina, „Alum” Tulcea, „Alor” Oradea, „Phoenix” Baia Mare, „Ampelum” Zlatna, „Laromet” Bucuresti. Prin privatizare, CONEF a ajuns în proprietatea SIF Banat-Crisana, care a vîndut-o în anul 2000 unor „persoane fizice”, de la care, dupã numai 5 zile, a trecut în proprietatea grupului MARCO INTERNATIONAL (fondat în 1983, de cãtre Marc Rich, supranumit „Nasul Kremlinului”, si Alan Kestenbanum). Prin achizitii proprii, dar si prin intermediul CONEF, al SIF-urilor si al presiunilor fãcute asupra micilor actionari, grupul MARCO a ajuns sã detinã 41,77% din ALRO, la sfîrsitul anului 2001. Statul român, în loc sã grãbeascã vînzarea pachetului sãu de 54,72% din actiuni înainte ca la ALRO sã se consolideze în actionar cu o pondere de peste 40%, a fãcut exact contrariul. De ochii lumii, majorarea de capital a fost însotitã de vînzarea directã a 10% din actiuni. În final, la 30 aprilie 2002, s-a semnat contractul prin care s-a cedat controlul de la ALRO în schimbul a 11,4 milioane de dolari virati la bugetul statului, mai putin decît prima pentru pachetul de control. 11,4 milioane pentru 10%. Aceasta înseamnã cã guvernul a acceptat cã ALRO valora 114 milioane de dolari, adicã de 4-5 ori mai putin decît stabiliserã consultantii. În total, preluarea ALRO a costat grupul MARCO circa 160 milioane de dolari.
Astãzi a devenit evident cum, prin cîteva miscãri strategice, grupul MARCO INTERNATIONAL a pus mîna pe întreaga industrie de aluminiu din România. În spatele acestei operatiuni se aflã magnatii rusi Vitali Matsitski si Oleg Deripaska. Miza a fost ca ALRO Slatina, ALPROM Slatina si ALUM Tulcea sã fie furnizate, la pachet, colosului RUSKI ALUMINIUM, condus de Oleg Deripaska. Dupã ALRO (unde a ajuns sã detinã în final aproape 90% din actiuni), grupul MARCO INTERNATIONAL a cumpãrat cu 9.000.000 de euro de pe piata bursierã RASDAQ firma ALUM Tulcea, în 2005, dupã ce fortase falimentul acesteia încã din anul 2003, prin importarea aluminei din Jamaica la un pret mult mai mare decît cel oferit de compania din Tulcea. ALUM fusese preluatã în 2004 de PIOCHE CONSULTANTS, de la grupul BALLI. PIOCHE este înregistratã în Belize, iar în spatele acesteia se aflã tot Vitali Matsitski, care mai detine în Rusia si grupul petrolier RINKO. La o primã vedere ar pãrea cã rusii lui Vitali Matsitski au obtinut ceea ce au vrut, urmînd sã se concentreze pe productia de aluminiu si pe cucerirea pietelor internationale. În realitate, Vitali Matsitski nu are de gînd sã investeascã miliarde de dolari pentru modernizarea ALRO cu tehnologia occidentalã si sã astepte ani buni pentru amortizarea investitiei, ci sã vîndã, la pachet, întreaga industrie de aluminiu românesc grupului rusesc RUSKI ALUMINIUM (înfiintat în anul 2000), condus de Oleg Deripaska, împreunã cu miliardarul Roman Abramovici. Deripaska a mai vrut sã cumpere ALRO, în 2000, dupã ce achizitionase ALOR Oradea, care la acea vreme era partener principal al companiei din Slatina. Deripaska a declarat, atunci, cã a pierdut o bãtãlie, dar nu si rãzboiul. Legãturile dintre Matsitski si Deripaska sînt cunoscute încã dinaintea privatizãrii ALRO. Deripaska este, la numai 35 de ani, cel mai tînãr miliardar în dolari din Rusia. Dupã preluarea ALUM Tulcea, grupul MARCO a fãcut o ofertã publicã, prin care acorda facilitãti tuturor celorlalti actionari independenti care au rãmas în cele trei societãti (ALRO, ALUM, ALPROM) si care doreau sã-si vîndã actiunile. MARCO promitea sã ofere un pret considerabil mãrit fatã de piata bursierã, dovedindu-si intentia de a obtine controlul total al productiei de aluminiu românesc. Se pare cã si aceasta a fost una din conditiile impuse de RUSKI ALUMINIUM. Pentru a deveni cît mai rentabilã, ALRO trebuia sã achizitioneze cel mai ieftin curent de pe piata româneascã. Deripaska a cerut sã scadã pretul de achizitie la energie electricã pentru ALRO, la o valoare minimã, înghetatã printr-un contract ferm pe 15 ani. Pentru aceasta, Matsitski a activat legãturile sale cu grupurile de interese conduse de la Palatul Cotroceni de consilierul prezidential Theodor Stolojan si de care nu este strãin nici Traian Bãsescu. Ca urmare, cu numai o zi înainte de preluarea ALUM Tulcea de cãtre MARCO INTERNATIONAL, ALRO a încetat sã se mai alimenteze cu energie electricã prin traderul ENERGY HOLDING, urmînd sã o primeascã direct de la HIDROELECTRICA la un pret ce sfideazã orice concurentã: 12-15 dolari/MWh, în loc de 24 dolari/MWh, cît era pretul real. Prin aceleasi grupuri de interese, MARCO INTERNATIONAL a obtinut un contract cu HIDROELECTRICA, pentru furnizarea de energie pe timpul noptii la un pret de 17 dolari/MWh, în care erau incluse atît transportul, cît si distributia, în timp ce media pe piatã (fãrã transport si distributie), pentru energia furnizatã pe timp de noapte, este de 35-40 dolari/ MWh. Din documente interne ale Serviciilor Secrete rusesti pe anul 2002 reies legãturile strînse dintre persoane de la conducerea MARCO INTERNATIONAL, precum Alexander Krasner sau Alan Kestenbaum, si controversatul om de afaceri Marc Rich, pe de o parte, si mafia ruseascã, pe de altã parte. Erau cunoscute relatiile lui Rich cu grupul TRANSWORLD al fratilor Cernoy, implicati în activitãti mafiote si apropiati grupului RUSKI ALUMINIUM. Între firma lui Alan Kestenbaum si RUSKI ALUMINIUM, condusã de Oleg Deripaska, se proiecta un parteneriat de afaceri. Acesta din urmã este, de asemenea, prieten si partener de afaceri cu celebrii Boris Berezovski, Anatoli Ciubais, Roman Abramovici. Un aspect important în argumentarea afirmatiilor de mai sus privind interesele rusesti în România si implicarea FSB îl reprezintã vizita la Bucuresti, în 2006, a vicepresedintelui Gazprom, Alexander Medvedev, care a avut drept scop impunerea unui partener „local” drept principal importator de gaze naturale, nimeni altul decît firma Conef, dupã ce acordul pentru gazul rusesc importat fusese parafat la Moscova de cãtre Vitali Matsitski si Alexey Miller, presedintele Gazprom. Este bine cunoscut faptul cã atît Miller, cît si vicepresedintele Alexander Medvedev sînt mîini oamenii lui Vladimir Putin. Este clar, deci, cã Vitali Matsitski nu este strãin de Serviciile Secrete rusesti care opereazã în România. Dupã resursele energetice, în vizorul centrului de comandã de la Moscova a intrat, în mod firesc, un alt sector strategic, cel reprezentat de societãtile producãtoare de tevi si furnizorul lor de materie primã. Cãtre acestea s-a îndreptat Grupul TMK, cu centrul de conducere la Moscova, al doilea producãtor mondial de tevi, detinãtorul a patru fabrici în Rusia si principal furnizor de profil al companiilor petroliere si de gaze naturale Gazprom, Lukoil, Iukos, Transneft. Dupã ce a preluat Artrom Slatina, TMK s-a orientat cãtre furnizorul de taglã pentru tevi – Combinatul Siderurgic Resita (CSR) – prin structura sa comercialã TMK, firma Sinara Handel GmbH, înregistratã în Germania, distribuitorul oficial al TMK. Ca si în cazul Petrotel - Lukoil, CSR, sub aripa TMK, a renãscut din propria cenusã, urmînd sã devinã, alãturi de Artrom, nucleul unui viitor holding rusesc proiectat de Dimitri Pumpianski, directorul general al grupului TMK, în care sã includã si alte unitãti de profil. Interesele strategice ale Rusiei se manifestã în România si prin preluarea Combinatului de Oteluri Speciale (COS) Tîrgoviste. Intermediarul afacerii a fost Boris Golovin, fost ofiter al trupelor speciale – Spetnatz - din cadrul GRU. Sub acest nume, mostenit de la faimoasele trupe de elitã sovietice, este cunoscutã astãzi cea mai puternicã si cea mai periculoasã retea internationalã de traficare a armamentului, a materialelor strategice, a substantelor periculoase, inclusiv a uraniului. Spetnatz, lider al crimei organizate la nivel international, organizeazã si asasinate, inclusiv asasinate politice. Aceastã organizatie a surclasat demult faimoasa Mafie, fiind alcãtuitã, în special, din fosti si actuali ofiteri ai batalioanelor de cercetare-diversiune din armatele componente ale fostului Tratat de la Varsovia, cãrora li se adaugã ofiteri superiori activi sau în retragere, ori în adormire de la departamentele de înzestrare ale „armatelor frãtesti”. Boris Golovin a actionat ca reprezentant al Casei de Comert Mechel Trading (fostã Conares Trading, casã de comert înfiintatã în cantonul Zug din Elvetia, la aceeasi adresã cu multe dintre firmele lui Marc Rich) prin care Grupul Mechel (controlat de Igor Ziuzin) a pus stãpînire pe COS Tîrgoviste (2002) si Industria Sîrmei SA Cîmpia Turzii (2003). Igor Ziuzin a apãrut brusc, în 2001, pe firmamentul bogatilor lumii, cînd a preluat oficial Uzina Metalurgicã Celiabinsk, un colos al industriei sovietice, devenit nucleul grupului Mechel, detinut oficial de Ziuzin. Uzinele românesti au fost incluse în grupul OAO Mechel, alãturi, între altele, de minele lui Ziuzin din Kuzbass (regiunea Urali), care furnizeazã cãrbune, prin intermediari, cãtre numeroase termocentrale românesti. Grupul lui Ziuzin este controlat printr-o suveicã transfrontalierã de firme off-shore, ce se ramificã din Cipru, Elvetia si Marea Britanie pînã în Insulele Virgine Britanice (BVI). Una dintre firmele-mamã ale OAO Mechel este Britta Investments Limited, înregistratã de firma Morgan&Morgan, o societate de consultantã care mai gestioneazã o cãsutã postalã cu interese în România, Dilcor International Ltd., off-shore-ul prin care oligarhul rus Oleg Deripaska a preluat de la controversatul Constantin Iavorski fostul combinat de stat Alor Oradea, singurul producãtor de aluminã tubularã din Europa. Constantin Iavorski, cadru al fostului KGB si fost ministru al Energiei în Republica Moldova, fost director general al firmei elvetiene Runicom, controlatã de magnatul rus al petrolului si gazului, Roman Abramovici, deruleazã afaceri în România din anul 1994, în principal cu regiile si companiile nationale din domeniul energetic, reusind sã-si asigure o nisã de piatã care îi aduce anual venituri nete de peste 40 milioane de euro. Pentru reusita afacerilor, a cooptat în firmele sale Unicom Holding, Unipetrol, Seven Trust, Marc Trust, Vitol, Galaxy sau Constant Oil persoane cu functii de rãspundere, în special din domeniul energetic. Si-a asigurat, totodatã, sprijin la cel mai înalt nivel în persoana fostului premier Adrian Nãstase, cu care se întîlnea sub pretextul partidelor de vînãtoare la doar cîtiva kilometri nord de Mînãstirea Dervent, Ostrov, pe o ambarcatiune de genul celor folosite cu titlul de hoteluri plutitoare. Devenitã o prezentã permanentã în zonã, aceasta a gãzduit si întîlnirile lui Constantin Iavorski cu Sorin Ovidiu Vântu, afaceristul care controleazã piata de capital din România, o bunã parte din mass-media, dar si afacerile din domeniul energetic, prin intermediul lui Liviu Luca si Gabriel Valentin Comãnescu. Revenind la Igor Ziuzin, acesta vizeazã în perspectivã achizitionarea unei electrocentrale din tara noastrã, astfel încît sã-si asigure energia electricã pentru întreprinderile proprii. De numele lui Boris Golovin se leagã si cel al lui Oleg Deripaska. Potrivit celui dintîi, oligarhul rus Oleg Deripaska detine GAZ Ruskii Autobus, primind sarcinã de la presedintele tãrii sale sã revigoreze industria automobilelor rusesti; compania lui Deripaska este un gigant. În afacere este inclusã fosta societate de stat UCM Resita, al cãrei patronaj actual e legat de Nicolae Bogdan Buzãianu, patronul ENERGY HOLDING, prieten si colaborator al lui Mircea Bãsescu, fratele presedintelui Traian Bãsescu. Aici se vor produce autobuzele a cãror caroserie este fabricatã în Rusia, licentele fiind cumpãrate de la grupul lui Deripaska. Producãtorul efectiv e firma Robus, controlatã de UCM Resita. Golovin detine un procent foarte mic în Robus, în schimb, controleazã Romcar Russian Buses SA, casa de comert pentru acest proiect. Printre actionarii si administratorii Romcar se regãsesc Horia Bejan (fost director în Ministerul Industriilor), Vlad Soare (fost presedinte Bancorex si al grupului Gelsor, al lui Sorin Ovidiu Vântu) si Corneliu Rosu, fost candidat al PNG la Primãria Capitalei. Compania lui Golovin, Romcar Russian Busses, are sediul chiar în casa lui Nicolae Bogdan Buzãianu, din Piata Aviatorilor. Pentru a arunca în mîinile rusilor întreaga activitate din domeniul resurselor energetice ale României, Sorin Ovidiu Vântu si Liviu Luca au vîndut Petromservice cãtre Petrom, dar în fapt OMV-ului austriac. Corolarul tuturor aspectelor prezentate mai sus îl reprezintã declaratia fãcutã de celebrul dizident anticomunist rus Vladimir Bukovsky, fãcutã cu ocazia vizitei sale în România. Acesta a afirmat cã „peste tot în România e plin de benzinãrii Lukoil. Or, Lukoil înseamnã Gazprom, care are 30% din compania austriacã OMV, iar Gazpromul nu înseamnã altceva decît KGB. Asa cã lucrurile sînt clare. Prin Lukoil, KGB a pus mîna pe întregul sistem energetic din România”. Prin asemenea pasi, aparent separati, Rusia obtine treptat controlul energetic asupra economiei românesti. Iar dacã relatiile dintre România si Rusia vor continua sã se degradeze din cauza politicii iresponsabile si lipsite de orice orizont promovatã de actualul presedinte Traian Bãsescu, putem sã ne asteptãm ca, în orice moment, companiile rusesti Lukoil sau Gazprom sã sisteze sau sã reducã brusc livrãrile cãtre România, ceea ce ar avea consecinte dezastruoase în plan economic si social. Este cît se poate de elocvent în acest sens ce s-a întîmplat în august 2007, cînd Lukoil a redus abrupt, cu 30%, livrãrile de petrol prin conducta Drujba cãtre Germania (în conditiile în care 36% din importurile de petrol ale Germaniei au venit în 2006 din Rusia), sub pretextul încercãrii de a renegocia niste termeni comerciali mai avantajosi pentru partea rusã.
_________________

Citeşte mai mult: http://spyology.myforum.ro/-vp173.html#ixzz0tkRnXKWy
vizitati spyology - intelligence online spyology